Potrivit Variety, primul lungmetraj de ficțiune al documentaristei sârbe Jelena Maksimović, „Until the Day Ends”, rulează în competiție la Tokyo după premiera din programul Orizzonti de la Veneția. Scenariul și regia îi aparțin lui Maksimović, care a marcat anterior circuitul festivalier de documentar cu „Taurunum Boy” din 2019 și „Homelands” din 2020.
Filmul este plasat în contextul protestelor de masă ale studenților din Belgrad de la începutul lui 2025, declanșate de moartea a 16 persoane în anul anterior, după prăbușirea unei copertine a gării din Novi Sad. În acest cadru, două personaje tinere sunt legate de un act de rebeliune, deși provin din poziții ideologice opuse. Regizoarea evită o parabolă politică tranșantă și construiește o poveste cu învățăminte ambigue, urmărite în ritmul fugii personajelor de autorități.
Protagonista este Lena, în vârstă de 20 de ani, interpretată de nou-venita Lena Trifunović. Ea este o activistă studențească intransigentă, admirată de colegi, dar privită acasă ca o idealistă naivă, în special de fratele mai mare Milan, jucat de Miodrag Dragicević, cu simpatii de dreapta. În anturajul lui Milan se află Stefan, 22 de ani, interpretat de Andrija Krivokapić, un punk din clasa muncitoare care pare să nu împărtășească cu convingere poziția pro-guvernamentală a grupului. Cei doi intră în contact la o manifestație, devin complici într-o acțiune de sfidare — aruncarea unui pietroi asupra unui polițist, care îl rănește grav — și sunt nevoiți să fugă pentru o noapte.
Maksimović aduce în narațiunea restrânsă o granulație de tip verité, apropiată de realitatea actuală a nemulțumirii tinerilor din Europa de Est, dar lucrează și cu o estetică de escapism epic. Directorul de imagine Paul Spengemann folosește o cameră mobilă, cinetică, cu flare-uri de lentilă accentuate. Filmul se deschide cu un cadru lung virtuos, care străbate coridoarele întunecate și dezordonate ale unei clădiri universitare transformată într-un fel de tabără pentru studenții rebeli.
Povestea atinge punctul de maximă tensiune la protest, unde regizoarea recurge la artificii cinematografice dinamice, inclusiv un plan din perspectiva pietrei aruncate. În a doua parte, narațiunea devine un duet mai intim, menținut de chimia tensionată dintre cei doi protagoniști, caracterizați de o vulnerabilitate combativă. Trifunović este remarcată pentru fizicul său tensionat și prezența alternativ comandantă și obraznică. După Veneția, producția a fost programată la Viena și Hamburg, ajungând acum în competiția principală de la Tokyo.
