SlashFilm a publicat un clasament al celor mai buni ani din istoria filmului, construit pe ideea de densitate a producțiilor de referință și nu pe un singur hit. Materialul pornește de la întrebarea despre ce înseamnă un an bun — numărul de filme valoroase, impactul asupra industriei sau succesul la public — și alege ani în care s-au suprapus inovația tehnică, recunoașterea critică și filmele care au rezistat timpului.
Anul 1927 este prezentat ca un moment de ruptură. Lansarea lui „The Jazz Singer” în octombrie, cu cântece sincronizate și câteva fragmente de dialog vorbit, a marcat trecerea spre sonor și sfârșitul erei mute. În același an apar ultimele mari realizări ale mutului: „Metropolis” de Fritz Lang, „Sunrise” de Murnau, laureat cu Oscarul pentru „Unique and Artistic Production”, „Wings”, primul câștigător al premiului pentru cel mai bun film, și „Napoléon” de Abel Gance. În 1957, potrivit listei, cinematografia are o sensibilitate serioasă. Debutul în lungmetraj al lui Sidney Lumet cu „12 Angry Men”, epopeea de război „The Bridge on the River Kwai” de David Lean, laureată cu șapte Oscaruri, inclusiv pentru cel mai bun film, și „Paths of Glory” de Stanley Kubrick coexistă cu „The Seventh Seal” și „Wild Strawberries” de Ingmar Bergman, „Throne of Blood” de Akira Kurosawa și „Nights of Cabiria” de Federico Fellini, câștigător al Oscarului pentru cel mai bun film străin.
1939 este descris ca zenitul Hollywoodului clasic, cu un lot excepțional de nominalizări la Oscar pentru cel mai bun film. „Gone With the Wind” a obținut opt Oscaruri competitive, inclusiv victoria istorică a lui Hattie McDaniel ca prima interpretă de culoare laureată. Victor Fleming este creditat și cu „The Wizard of Oz”. Anul aduce și „Mr. Smith Goes to Washington”, „Stagecoach” de John Ford, care îl consacră pe John Wayne ca star western, „Only Angels Have Wings” de Howard Hawks și „Ninotchka” de Ernst Lubitsch. 1975 este anul nașterii blockbusterului și al New Hollywood-ului matur. „Jaws” de Steven Spielberg schimbă modul de producție și marketing al spectacolului, „One Flew Over the Cuckoo’s Nest” ia cele cinci mari Oscaruri, iar „Dog Day Afternoon” de Sidney Lumet îl prezintă pe Al Pacino. Se adaugă „Barry Lyndon” de Stanley Kubrick, fotografiat la lumina lumânărilor, „Deep Red” de Dario Argento și lungmetrajul lui Chantal Akerman „Jeanne Dielman, 23 quai du Commerce, 1080 Bruxelles”.
1967 deschide ușa pentru filme provocatoare care rup molda sistemului de studio. „In the Heat of the Night” câștigă cel mai bun film, în timp ce Academia nominalizează și „Doctor Dolittle”, semn al confruntării dintre vechi și nou. „Bonnie and Clyde” și „The Graduate” sunt menționate ca titluri care ar fi meritat victoria prin provocarea normelor sociale. În Franța, Catherine Deneuve apare în „Belle de Jour” de Luis Buñuel și în musicalul „The Young Girls of Rochefort” de Jacques Demy. 1982 reunește capodopere de gen ignorate la lansare. Spielberg domină vara cu „E.T.: The Extra-Terrestrial” și produce „Poltergeist” de Tobe Hooper. „Blade Runner” și „The Thing” eșuează la box office, dar devin ulterior influențe majore, la fel ca „Tron”. Anul introduce „First Blood” cu John Rambo, „The King of Comedy” de Martin Scorsese, „The Dark Crystal” de Jim Henson, „Tenebre” de Dario Argento și „Fanny and Alexander” de Ingmar Bergman.
Mijlocul anilor ’90 este prezentat ca perioada de apogeu a filmelor pentru adulți. „Heat” de Michael Mann, „Se7en” de David Fincher, „The Usual Suspects”, „Apollo 13” de Ron Howard și „Casino” de Martin Scorsese definesc tonul. În același an debutează Pierce Brosnan ca James Bond în „GoldenEye”, iar „Die Hard with a Vengeance” reunește Bruce Willis cu Samuel L. Jackson. Se menționează și „Crimson Tide”, „Batman Forever”, „Jumanji”, „Desperado”, „Clueless” și „Toy Story”, care redefinește animația. 1977 este justificat prin apariția lui „Star Wars”, ale cărui repercusiuni culturale se simt și după 50 de ani, și prin „Sorcerer” de William Friedkin, considerat acum poate ultimul mare titlu al New Hollywood-ului în declin.
