Pentru debutul în ficțiune, regizorul Lance Oppenheim se concentrează pe figura lui Chris Hansen, fostul prezentator al emisiunii americane „To Catch a Predator”, difuzată la ore de maximă audiență. Potrivit Scena9, „Primetime” urmărește mecanismele showbiz-ului american și modul în care un format construit în jurul prinderii în flagrant a unor bărbați care încercau contact sexual cu minori a devenit un produs de televiziune. În film, Hansen este interpretat de Robert Pattinson și este prezentat oscilând între un comportament de derbedeu teribilist și o versiune apropiată de Donald Trump.
Povestea construită de Oppenheim ajunge la momentul în care emisiunea este nevoită să crească miza pentru a-și menține cota de audiență. Căutarea „peștelui cel mare” duce la un procuror de rang înalt care, în pragul arestării, se sinucide cu un glonț în cap. Episodul marchează oprirea brutală a emisiunii și este citat în text ca ilustrativ pentru funcționarea televiziunii, descrisă drept mediu soios și rânced.
„To Catch a Predator” a rulat între 2004 și 2007, perioadă în care America ducea o campanie împotriva lui Saddam, iar telefoanele aveau clapetă. Oppenheim s-a născut în 1996, deci ajunge asupra materialului post festum. Luat sub aripa lui A24, regizorul transformă această distanță într-o post-ironie. Filmul face slalom între formate considerate murdare, de la DV la camere video vechi cu tub, iar la final imaginea este trecută pe 16 mm pentru un efect artsy și fetișist. Proiectul a circulat încă dinainte de lansare cu eticheta de film cult, deși studioul este asociat cu o practică laborioasă și cu o nostalgie tehnologică ambalată ca plăcere vinovată.
Analiza notează că inteligența specifică filmelor A24 se apropie mai degrabă de cea a unui wise guy decât a unui wise man și că „Primetime” speculează dorința de cinism din climatul media actual. Zona crepusculară a tabloidelor și a cancanului este populată cu voci slinoase de șantaj și cu interfețe retro ale aplicațiilor timpurii de mesagerie, însoțite de efecte de stil voit primitive. Anul 2007 este tratat ca o eră geologică revolută, iar privirea nativului digital asupra artefactelor este descrisă ca un amestec de nostalgie și condescendență.
Ca și alte titluri care discută metodele imorale de fabricare a audienței, precum „Network” de Sydney Lumet din 1975 și „The Player” de Robert Altman din 1992, „Primetime” vrea să fie o critică în timp ce devine complicele fenomenului. Reconstituirea lui Oppenheim este considerată mai isteață decât materialul vizual al lui Hansen, dar și mai flască și mai plictisitoare. Textul subliniază că filmul apare acum pentru a se insera în dezbaterea despre cancel culture, arătând un prototip degradat al ritualurilor de umilire publică apărute cu aproximativ zece ani mai târziu. În ciuda unei idei valabile despre arheologia media, pelicula este descrisă ca având multe secvențe de umplutură și ca fiind simultan foarte lungă și neatentă la chestiunile esențiale, funcționând mai bine pe hârtie ca eseu despre patologia mediilor populare.
