Potrivit Sight and Sound, documentarul „Once Upon a Time in Harlem” ajunge în distribuție la mai bine de un deceniu după moartea lui William Greaves, după o muncă de aproape 50 de ani. Filmul este prezentat ca o realizare de referință a cinéma vérité și surprinde o perioadă care l-a marcat pe Greaves și pe mulți alții – Renașterea Harlemului din anii 1920.
În 1972, William Greaves, documentarist, performer și cineast american negru de avangardă, a adunat în conacul lui Duke Ellington luminările încă în viață ale acelei ere în literatură, muzică, teatru și politică. Scopul era să consemneze experiențele lor. A rezultat o reuniune zgomotoasă și contradictorie care a surprins spiritul Renașterii Harlemului și pe oamenii care o trăiseră. Versiunea finală este regizată de fiul său, David Greaves, unul dintre cei patru operatori care filmau discuțiile și omagiile din mai multe unghiuri. David finalizează și munca lui Louise Greaves, văduva și colaboratoarea de o viață a lui William, care nu a apucat să încheie filmul.
William Greaves, pe atunci la mijlocul anilor '40, a fost gazda reuniunii. A păstrat conversația vie intervenind pentru a redirecționa discuția, a introduce teme noi sau a încuraja invitații mai timizi să vorbească. Câteva interviuri au fost filmate separat și sunt integrate în narațiune pentru context și pentru a arăta oratoria și scrierea protagoniștilor. David Greaves, ajutat la montaj de Anne de Mare și Lynn Rue, menține atenția asupra fețelor care dau sens și, în unele cazuri, conflict, poveștii.
Printre cei prezenți se numără sculptorul și pionierul queer Robert Nugent, bibliotecara Regina Andrews, care organiza petreceri similare și sprijinea scriitori și poeți, compozitorul musicalului de Broadway „Shuffle Along”, Eubie Blake, vaudevillianul Lee Whipper, încă cu un umor viu la 96 de ani, și Ida Mae Cullen, martoră a Renașterii și văduva poetului Countee Cullen. Ea insistă pe tot parcursul seriei să apere contribuția și moștenirea soțului.
Filmat în 16 mm luminos și puțin uzat, „Once Upon a Time in Harlem” are efectul unei călătorii în timp. Invitații trec de la grațios la rezervat, dar par să se bucure de întâlnire. Se discută despre Marcus Garvey și despre talentul actriței Florence Mills și al sculptoriței Augusta Savage, iar dezbaterile despre impactul poeziei, muzicii, literaturii sau politicii dau viață experienței Renașterii. Trecerea simbolică a torței de la William, care a lucrat la material toată viața, la David reflectă scopul mai larg al filmului: păstrarea istoriei excelenței, revoluției și realizării culturale negre. Spre final, William Greaves reflectă că, după atâția ani, înțelege de ce i-a adunat pe acești oameni; valoarea nu este doar arhivarea trecutului, ci aprecierea oamenilor care l-au făcut.
