Platformă: Apple TV+ · Episoade: 10 (sezonul 1) · Sezonul 2: confirmat, fără dată de lansare încă
După decernarea premiilor Emmy de ieri, cred că nu mai putem vorbi decât despre cea mai nouă obsesie a publicului, și, se pare, și a criticilor. Ultimul serial semnat de Katie Dippold a plecat acasă cu 14 Emmy-uri din cele 19 la care a fost nominalizat. Un nou record pentru categoria serialelor de comedie.
„Widow’s Bay” și-a făcut apariția în vara acestui an, iar de atunci încoace pot să spun că mediul rețelelor de socializare a fost bombardat de recomandări. Totuși, Apple TV+ (producătorii serialului) a depus surprinzător de puțin efort pentru promovare. Practic l-au lăsat pe mâna spectatorilor, încrezători că va stârni reacții extrem de pozitive, mizând pe o campanie publicitară bazată pe atitudinea și feedback-ul publicului, fără o intervenție prea planificată din partea studioului, o mișcare inteligentă și curajoasă.
Așa am ajuns și eu să îi dau o șansă, atrasă mai ales de atmosfera și ambianța pe care o tot subliniau recomandările din online. Serialul este descris ca o comedie cu elemente horror și dramă (eu aș spune chiar elemente parodiate din zona horror și thriller). Acțiunea se petrece pe o mică și izolată insulă din New England, Widow’s Bay, unde primarul orașului (Matthew Rhys) încearcă din răsputeri o promovare turistică a insulei, intrând astfel în conflict cu locuitorii conspiraționiști ai orașului, care se tem pentru soarta insulei și a oamenilor din cauza unor așa-zise forțe malefice care ar ține locul în stăpânire.
Cadrul și tonul poveștii, împreună cu alegerea distribuției sunt stâlpii de rezistență ai întregului serial. Încă din primele minute, spectatorul e introdus în viața zilnică și banală a micului oraș, făcând totodată cunoștință cu majoritatea personajelor. Se simte de la început atmosfera atent construită în jurul celor mai banale persoane (funcționari ai primăriei, pescari, polițiști etc.). Dar se potrivesc atât de bine rolului, încât se creează o atmosferă marcată de real, care pune la îndoială chiar și credința privitorului.
Tonul, într-adevăr, face un omagiu stilului retro al anilor ’70 și ’80, îndreptat mai ales spre filmele horror cult ale acelei perioade. Multe momente fiind gândite ca reinterpretări mai mult sau mai puțin fidele ale unor scene horror clasice („Jaws”, „Carrie”, „The Exorcist”, „The Wicker Man”, „The Shining” etc.). Cu toate acestea, serialul rămâne actual. Nu se pierde în idealizarea excesivă a trecutului, ci resemnifică modernitatea prin elemente vintage — suficient cât să creeze o nostalgie memorabilă.
Distribuția atent aleasă de către Allison Jones și Emily Buntyn, este aspectul care transformă întreg serialul, prin rezonanța oferită de actorii, dar mai ales prin construcția personajelor. De la versatilitate, veridicitate, empatie, frustrare, banalitate, dar și diversificare, toate acestea conturează un spectru larg și bine consolidat, pe care se situează atât viziunea actorilor asupra personajelor, cât și relațiile dintre ele. Matthew Rhys, în rolul principal al primarului Tom Loftis, se remarcă tocmai prin mediocritate, dusă însă la cote maxime, pentru ca apoi personajul să evolueze, păstrându-și totuși trăsăturile definitorii. Rhys oferă o interpretare atât de palpabilă, creând iluzia omului simplu, dar tipic, pe care cu toții l-am întâlnit și îl cunoaștem, reușind să dea viață viziunii scenariștilor. Kate O’Flynn, în rolul Patriciei, și Stephen Root, în cel al lui Wyck, formează împreună cu Rhys un trio perfect, echilibrat, contradictoriu, dar care de fapt definește întreaga construcție a poveștii. Tocmai incompatibilitatea celor trei personaje îi aduce laolaltă și dă naștere unei viziuni multi-perspectivale asupra narațiunii.
Din întreaga distribuție, singurul care nu m-a convins pe deplin este personajul lui Kingston Rumi Southwick, fiul adolescent al primarului, Evan. Cauza nu este jocul actoricesc al lui Kingston, ci mai degrabă o nepotrivire generală față de restul actorilor, care rupe un tipar bine definit. Aproape că aș spune că pare desprins dintr-un cu totul alt film și lipit peste un scenariu deja terminat.
Cei nouă scenariști, în frunte cu Katie Dippold, excelează în îmbinarea și armonizarea scenelor comice cu momente neliniștitoare sau de groază subită. Comicul nu e niciodată nelalocul lui, mereu ancorat perfect în situațiile de criză prin care trec personajele. Iar reacțiile pe care le stârnește trec continuu de la hohote de râs, la momente de rușine sau jenă, până la sperieturi reale, definind exact metamorfozarea acestor genuri într-o narațiune fluidă și inventivă.
Aș adăuga și atenția acordată spațiului — orașul, respectiv insula Widow’s Bay, devenind aproape un personaj în sine. Nu doar că surprinde o atmosferă, dar acest spațiu meticulos clădit prin scenariu, devine generator al ambianței și al sentimentelor care marchează întreaga listă de personaje. Orașul în sine adaugă o notă complementară substratului horror, tocmai prin atmosfera secretoasă și paranoică în care e învăluit, accentuând astfel neliniștea spectatorului.
În privința montajului și a părții stilistice/vizuale a serialului, nu doar că se remarcă o unitate bine definită pe parcursul celor 10 episoade, dar e de apreciat și efortul depus pentru a crea un stil vizual și imagistic care să completeze atmosfera construită prin scenariu. Astfel, montajul și colorizarea nu fură lumina reflectoarelor, ci mai degrabă adaugă subtil, dar temeinic, la baza solidă a narațiunii, intensificând anumite emoții printr-o paletă cromatică întunecată, care totuși are mici accente contradictorii de culoare, la fel cum comedia își face loc prin scenariul sumbru și terifiant. Totodată, coloana sonoră și efectele sonore au avut grijă să intensifice momentele de tensiune, așezându-le în echilibru cu alegeri muzicale disco sau dance care întăresc viziunea retro a producției.
Dacă e să vorbesc despre puncte negative, aș sublinia un anumit caracter evaziv și ambiguu care, într-adevăr, se potrivește perfect cu atmosfera creată, dar care pe alocuri poate crea confuzie în înțelegerea firului poveștii. Tot legat de continuitatea narațiunii, aș menționa cel de-al șaselea episod dedicat istoriei insulei, a cărui acțiune se petrece în secolul XVIII și urmărește povestea fondării orașului și a materializării răului. Deși execuția e excepțională, mi s-a părut puțin deranjantă întreruperea intrigii principale. Cred că ar fi mers mai bine o explorare mai ambiguă a subiectului, cu legende, istorii și mărturii locale care ar fi adăugat și mai mult mister.
Cu toate acestea, nu pot decât să recomand „Widow’s Bay”, tocmai pentru actualitatea cu care aduce în față o poveste originală, care îmbină comicul cu groaza. Prin specificitatea personajelor și atmosfera inconfundabilă, cred că ar trebui vizionat de oricine tânjește după acel sentiment de neliniște, ancorat perfect în micul oraș pescăresc și locuitorii lui la fel de stranii.
