Potrivit MUBI Notebook, dezbaterea critică în jurul noului lungmetraj al lui Alejandro González Iñárritu, „Digger” (2026), se concentrează pe tonul său didactic și pe forma maximalistă. Cu câteva zile înainte de lansare, regizorul a declarat pentru The New York Times că scenariul celui de-al optulea lungmetraj a fost inițial intitulat „Blah, Blah, Blah”. Iñárritu a explicat jurnalistei Melena Ryzik că filmul este conceptual despre cea mai periculoasă armă a oamenilor, limba, și că personajele vorbesc mult în „Digger”, adesea la decibeli nesănătoși.
Tom Cruise joacă rolul lui Digger Rockwell, un magnat al petrolului din Texas a cărui familie a descoperit petrol în 1917 și a acumulat o avere imensă. În interiorul reședinței opulente, imaginată de scenografii Dennis Gassner și Richard Johnson, viața este dată peste cap de o catastrofă provocată de o companie a plutocratului care forajează în calota Groenlandei. Explozia de metan creează un aisberg de cinci ori mai mare decât Washington D.C., îndreptat spre Europa de Nord, cu pagube estimate la peste optsprezece trilioane de dolari. Președintele Statelor Unite, interpretat de John Goodman, se deplasează cu curtea la conac pentru o strategie de ieșire, alături de consilierul de mediu Riz Ahmed și de vicepreședintele timid Michael Stuhlbarg. Digger ține un monolog de aproape zece minute în fața liderilor europeni despre paradoxul dintre respingerea magnatilor și dependența de confortul oferit de practicile lor. Cruise apare cu costum de îngrășare, cu o linie a părului retrasă și machiaj, amestecând registrul personajului din „Magnolia” (1999) cu cel al lui Len Grossman din „Tropic Thunder” (2008).
Criticii descriu „Digger” ca o farsă zgomotoasă, cu decoruri artificiale, sunet agresiv și interpretări frenetice. Nicholas Barber de la BBC remarcă amploarea interpretării lui Cruise și mesajul ambiental al scenariului, dar consideră că excesul devine mai anesteziant decât electrizant. Bilge Ebiri de la Vulture notează că totul este subliniat, fiecare replică fiind strigată, iar Manohla Dargis de la The New York Times scrie că, deși există scene cu ochi mari și capete care se întorc, rezultatul este în mare parte lipsit de umor. Owen Gleiberman de la Variety observă că filmul împrumută arhitectura apocaliptică a lui „Dr. Strangelove” (1964), dar renunță la subtilitate.
Revelația centrală este că dezastrul inițial este o repetiție tehnică pentru piesa „Fossil Fools”, iar Cruise interpretează un actor, Curtis Markson, distribuit în rolul lui Digger. Regizoarea Sophie Wilde este confruntată de Curtis, iar filmul se apropie de o autoapărare anxioasă. Rodrigo Perez de la The Playlist susține că pelicula se apropie periculos de a rosti criticile care i se vor adresa, iar Dana Stevens de la Slate vede în ruptura metaficțională o invitație la întrebarea privind rolul spectatorului.
MUBI Notebook reia observația că filmul este investit în cadrajul brechtian și uită scopul efectului de înstrăinare, care ar trebui să țină publicul la distanță. Nick Schager de la The Daily Beast compară demersul cu „Bardo” (2022), iar Katie Kadue de la Dissent Magazine îl apropie de „Don't Look Up” (2021), care critică răspunsurile superficiale la schimbările climatice fiind ea însăși un răspuns superficial. Clarisse Loughrey de la The Independent scrie că filmul vorbește la decibeli de fanfară fără să transmită un conținut substanțial.
În ciuda criticilor, textul notează calități vizuale. Imaginea este semnată de Emmanuel Lubezki pe VistaVision, într-o paletă iernatică de griuri care evocă estetica lui Roy Andersson. Scenografia lui Gassner și Johnson, cu ecrane translucide și panouri rotative, subliniază artificialitatea și estompează granițele între straturile narative.
