Critica publicată de Sight and Sound la 17 septembrie 2026 despre Woman Unknown, câștigătoarea Leului de Aur de la Veneția semnată de May el-Toukhy, pune în discuție un lungmetraj construit cu seriozitate vizuală, dar care rămâne la suprafața personajului central.
Filmul deschide cu o secvență în slow motion printr-o curte a unui bloc din Copenhaga, în perioada imediat postbelică, când eliberarea de ocupația nazistă lasă în urmă o stare de paranoia și o căutare de ținte pentru violență. În apartamentul cel mare al clădirii, Marie, interpretată de Mathilde Arcel, laureată a premiului pentru cea mai bună actriță la Veneția, se trezește la zori, poartă șorț și are grijă de Leonora, fiica micuță a patronului văduv Christian, jucat de Carsten Bjørnlund. Proprietarul unei fabrici de mănuși o are angajată ca menajeră și dădacă, dar o rochie de mireasă de satin și o mângâiere rapidă anunță că statutul ei se schimbă. Relația inegală, glamourul soției moarte a lui Christian și prezența sinistră a menajerei Esther, Marina Bouras, trimit spre Rebecca din 1940, iar maniera demură a Mariei este citită inițial ca o dovadă de bunătate.
Sub aparențe, Marie ascunde un secret rușinos. Merge la doctor pentru opiu lichid, folosit pentru a atenua durerea actelor sexuale nocturne cu viitorul soț, și se știe că are cicatrici interne de la un copil anterior. Pe stradă, asistă la umilirea publică a unei tinere rasă, dezbrăcată și unsă cu o svastică roșie pentru relații cu inamicul. Întâlnirea cu Karl, Thorbjørn Hedegaard, un coleg de școală care îi cunoaște identitatea anterioară și păstrează resentimente, strânge spirala: o svastică roșie apare pe ușa clădirii, invitații se retrag, iar șantajul lui Karl devine sexual. În încercarea de a-și păstra ascensiunea socială, Marie încearcă să arunce suspiciuni de colaborare asupra altor femei, de la o menajeră nouă până la vecina boemă doamna Berg, Sofia Nolsøe.
Potrivit Sight and Sound, problema filmului nu este că protagonista este antipatică, ci că este redusă la instinctul de autoconservare, fără aproape niciun contur de personalitate. Scenariul semnat de el-Toukhy și Maren Louise Käehne este descris ca abrupt și perfunctoriu, iar eleganța regiei nu reușește să compenseze lipsa de complexitate. Tensiunea este construită mecanic și, în afara unor flashback-uri abstracte, rareori se conectează la un nivel mai profund.
Lipsa de empatie a Mariei față de alte femei nu ar trebui să împiedice empatia spectatorului, dar filmul nu oferă indicii despre cum trăiește ea propriul trecut. Rămâne neclar dacă relația cu un ocupant german a fost coercitivă, o iubire sau o strategie de stabilitate socială. Chiar și prestația angajată a lui Arcel nu poate susține psihologia pierderii de control din final.
Contrastul este dat de scena de umilire publică, cu o femeie fără nume interpretată de Signe Mathilde Sørensen într-o performanță fără replici. În timp real, privirea ei, alternând între rugăminte și defianță, rămâne în memorie mai mult decât prim-planurile cu frica și autocompătimirea Mariei.
