Potrivit Variety, recenzia pentru Woman Unknown plasează noul film al danezei May el-Toukhy ca o continuare a lui Queen of Hearts și îl prezintă ca singura regizoare femeie din competiția principală de la Veneția. Pelicula este descrisă drept un psihodramă provocator, dar previzibil, despre rușinea sexuală în Copenhaga de după al Doilea Război Mondial, ancorat de interpretarea lui Mathilde Arcel în rolul Mariei.
Acțiunea se construiește în jurul unui simbolism al culorii roșii, de la accentele de cireșă din decorul cenușiu al orașului până la svastica pictată pe ușa de la intrare. Variety notează că filmul vorbește despre o formă de violență împotriva corpului feminin care pornește din interior și face trimitere la poveștile de pedepsire publică a femeilor din țările ocupate de naziști care au întreținut relații cu soldați germani. Motivația este comparată cu crizele din Hiroshima, Mon Amour și The Night Porter, iar regizoarea, ale cărei 2019 incest drama Queen of Hearts a fost adaptată ulterior de Catherine Breillat în Last Summer, este prezentată ca abordând feminismul ca o problemă intenționat spinoasă.
Marie este prezentată ca menajeră și dădacă pentru copilul angajatorului Christian, interpretat de Carsten Bjornlund, văduv și proprietar al unei fabrici de mănuși. În gospodărie, rigoarea este extremă, cu tacâmuri așezate la măsurători precise și cu menajera-șefă Esther, jucată de Marina Bouras, permanent atentă. Când Christian atinge discret obrazul Mariei, miza depășește locul de muncă și atinge statutul nou câștigat al acesteia în casă. Un costum de mireasă din mătase sidefată atârnă într-un dulap gol, iar apariția lui Karl, interpretat de Thorbjorn Hedegaard, un vechi coleg de școală, declanșează tensiunea. O vizită la medic arată că Marie își reînnoiește rezervele de opiu lichid, folosit pentru a atenua durerea actului sexual cu Christian, și dezvăluie că a avut un băiat, motiv pentru care a fugit din viața anterioară.
Scenariul semnat de May el-Toukhy și Maren Louise Kaehne evită dialogul explicativ. Secvențe cu femei anonime agresate în stradă, cărora li se taie părul și li se pictează svastici pe corp, clarifică ceea ce ascunde Marie. După ce Karl află unde locuiește, șoaptele personalului se intensifică și ușa clădirii este marcată cu insignă nazistă. Cinematograful Jasper Spanning trece de la cadre statice și umbrite la prim-planuri cu lentilă scurtă, pe măsură ce Marie intră într-o spirală panicată. Variety descrie momente în care corpul ei este tratat ca obiect, de la măsurătorile făcute de un croitor snob până la folosirea mâinilor sale ca model pentru un nou design de mănuși, și o scenă în care acceptă o scuipătură în gură.
Umanitatea Mariei apare în scenele cu copiii, însă recenziile consideră că acestea nu sunt suficiente pentru a susține finalul. Relația cu vecina, o mamă singură prea eliberată pentru epoca Danemarcei de mijloc de secol, primește doar câteva scene. Roșul revine ultima dată sub forma sângelui pe mâinile Mariei, iar Variety subliniază că trădarea feminină pare să fie greutatea care o apasă, chiar dacă filmul rămâne un psihodramă auster și bine construit formal.
