Vintage Violence, cel mai recent lungmetraj de gen al lui Eugene Kotlyarenko, a avut premiera la Toronto International Film Festival în 2026 și se află în căutare de distribuție în Statele Unite. Recenzia publicată de IndieWire pe 13 septembrie 2026 descrie filmul ca o comedie criminală supra-stimulantă, construită în jurul unei premise legate de piața denimului vintage din Tokyo.
Povestea începe cu un video vertical în care un influencer Urbex pătrunde într-o casă abandonată din deșertul american. Personajul Carter, interpretat de Cole Sprouse, este recent eliberat din închisoare după un dosar legat de moartea accidentală a fostei co-gazde. În timpul transmisiunii live descoperă o ladă cu perechi de Levi’s din secolul al XIX-lea, nepurtați. Izumi, jucată de Kiko Mizuhara, urmărește livestream-ul din Tokyo și îl contactează audio, invitându-l în Japonia. În Tokyo, denimul vechi valorează sume mari, o pereche fiind evaluată la 250.000 USD, iar Izumi, care se mișcă în cercuri dubioase și are nevoie de bani, îl convinge pe Carter să vină cu o geantă plină de jeanși.
După ce geanta dispare la începutul actului doi și Carter ajunge pe trotuar, narațiunea se ramifică în mai multe linii care sar în timp și spațiu. Sunt introduse figuri din lumea interlopă japoneză, toate tratate cu un grad ridicat de caricaturizare. Edoga, interpretat de Hio Miyazawa, este prezentat ca un yakuza moștenit, obsedat de America, al cărui apartament tradițional este căptușit cu denim. Ko, jucat de Pierre Taki, este un fost membru al bandei tatălui lui Edoga, rămas cu o proteză metalică la degetul mijlociu și un pulverizator mic pe care îl folosește pentru a împroșca adversarii cu un amestec de substanțe.
Recenzia notează că filmul folosește tehnologia atât ca motor al intrigii, cât și ca fundament al limbajului vizual. Directorul de imagine Sean Price Williams, cunoscut pentru munca pe 16 mm, experimentează cu compoziții split-screen care arată aceleași evenimente din unghiuri și formate diferite. Sunt prezente planuri lungi de urmărire pe străzile Tokyo-ului noaptea, zgomotul sălilor de pachinko și montaj rapid. Un artificiu menționat este folosirea căștilor Bluetooth ca dispozitiv de urmărire pe o stradă aglomerată.
IndieWire remarcă referințele la cinema-ul japonez de gen, de la dramele gangsterilor lui Kinji Fukasaku până la jazz-ul vizual al lui Seijun Suzuki și la maximalismul sângeros al lui Takashi Miike și Ryuhei Kitamura. Sunt folosite locații reale, precum strada de jeanși din Kojima, prefectura Okayama. Umorul include confuzia lui Carter între cuvântul japonez saiko și englezul psycho, precum și gesturi care țintesc animozitatea față de străini. Experiența de vizionare este descrisă ca fiind comparabilă cu aglomerația din Shinjuku, cu un nivel de stimulare ridicat menit să fie fie epuizant, fie recreativ pentru publicul digital nativ.
