În Ratatouille, Anton Ego apare mai degrabă ca un antagonist secundar, ținut la distanță pentru cea mai mare parte a lungmetrajului. Prezența lui este minimală și apăsătoare, iar semnificația pentru poveste și tematică devine clară abia spre actul trei. Potrivit No Film School, tocmai această economie de ecran face ca momentul în care personajul reacționează la un singur preparat să schimbe întreaga arcă.
Tema care unește adversarii filmului este invidia și lăcomia. Chef Skinner încearcă să împiedice ascensiunea lui Linguini la Gusteau și să ascundă faptul că acesta este fiul lui Gusteau și moștenitorul averii. Ego, în schimb, vrea să-și păstreze reputația de critic cel mai dur și de încredere din oraș. În primele două acte, lăcomia lui Skinner îi servește: adevărul rămâne ascuns, cronica inițială a lui Ego rămâne în picioare și nimeni nu bănuiește nimic.
Când înșelătoria lui Skinner este dezvăluită, Ego este obligat să-și apere poziția. Cu Remy și Linguini la conducerea restaurantului, afacerea înflorește, ceea ce îl nemulțumește. Când mândria unui personaj este amenințată, filmul arată că acesta va face orice pentru a o restabili. Ego intimidează personalul de la Gusteau și anunță că se va întoarce pentru o masă imposibil de bună.
Punctul de cotitură intervine la prima înghițitură din preparatul Ratatouille gătit de Remy. Ego este proiectat instantaneu înapoi în copilărie, la gătitul mamei sale după un accident cu bicicleta. Fața i se luminează, apărarea cade și termină masa în câteva înghițituri mari. Filmul nu oferă aproape niciun trecut, doar un scurt flashback. S-a speculat că Ego ar fi vrut să devină bucătar și, după un eșec, și-ar fi transformat invidia în figura de critic snob. Ambiguizarea rămâne însă intenționată și permite ca motivatorul primar — un băiat care își ratează mama, prins într-un corp adult — să fie mai puternic prin unirea cu mâncarea bună.
După masă, când are ocazia să mulțumească bucătarului, Ego realizează cine se află la cârma bucătăriei. Se întoarce la aparență, pleacă cu aerul posac pe care ochiul neantrenat l-ar citi ca nemulțumire, în timp ce în realitate întreaga sa viziune asupra lumii tocmai s-a prăbușit. Monologul său ulterior de cronică dezvăluie umilința ascunsă și renunțarea la invidie și amărăciune. Ego acceptă rolul de susținător al altora, cu riscul ostracizării pentru că a susținut un șobolan ca bucătar. Filmul lasă restul vieții lui deschis, sugerând o existență mai modestă și anonimă, schimbată definitiv de munca lui Remy. În final, rămâne ideea că oricine poate găti, iar aplicațiile acestei afirmații sunt mai largi decât pare.
