La TIFF 2026 au avut loc premierele a trei drame cu distribuții importante, toate primind din partea criticului de la RogerEbert.com aceeași constatare: interpretări solide, dar filme care nu reușesc să susțină povestea. Potrivit RogerEbert.com, cele trei titluri sunt despre violență extremă și au un ton sumbru, reflectând un moment întunecat al anului 2026.
Cel mai bine plasat dintre ele este Evil Genius, în regia lui Courteney Cox. Filmul reia cazul real al lui Marjorie Diehl-Armstrong și Bill Rothstein, cunoscut ca „pizza bomber”, anterior documentat într-o miniserie Netflix din 2018. Scenariul semnat Courtenay Miles condensează o poveste cu multe personaje într-o durată de lungmetraj, ceea ce generează un ritm alert. David Harbour îl interpretează pe Rothstein, iar Patricia Arquette o construiește pe Marjorie ca un personaj abraziv și manipulator. Criticul notează că actoria celor doi ridică materialul, dar filmul rămâne la suprafață, punând accent pe detaliile șocante mai degrabă decât pe înțelegerea umană a personajelor.
Prima Facie, regizat de Susanna White, adaptează spectacolul one-woman cu același nume, cu scenariu de Suzie Miller. Cynthia Erivo joacă rolul lui Tessa Ensler, o barrister în ascensiune în Anglia, iar Daniel Ings apare ca Julian Brooks, colegul cu care începe o relație care devine agresivă. Adaptarea extinde piesa originală la mai multe personaje și, în viziunea criticului, pierde din impactul imediat al scenei. Mesajul despre credibilitatea femeilor în sistemul juridic este tratat didactic, iar construcția personajelor este subordonată ideii.
The Life and Deaths of Wilson Shedd, de Tim Blake Nelson, este descris ca unul dintre cele mai violente filme recente. Scoot McNairy îl interpretează pe Wilson Shedd, un deținut în faza patru într-o închisoare din Oklahoma, atras de profesoara Karen, jucată de Amanda Seyfried. Filmul alternează între trei linii temporale: relația epistolară cu Karen, evadarea și moartea prin injecție letală. McNairy combină inteligență și amenințare, iar Seyfried aduce nuanțe subtile. Structura fragmentată și violența explicită sunt considerate de critic ca provocări fără un cadru cinematic clar care să justifice intensitatea.
Cele trei premiere împărtășesc o tensiune între prestații individuale puternice și alegeri de regie și scenariu care, în evaluarea criticului, diluează impactul. Toate trei abordează violență reală și extremă, iar lipsa de spațiu pentru introspecție face ca poveștile să rămână mai degrabă ilustrative decât cinematografice.
