Lansarea lungmetrajului The Samurai and the Prisoner, cunoscut în Japonia sub titlul Black Prison Castle, oferă un prilej de reevaluare a carierei lui Kiyoshi Kurosawa. Potrivit MUBI Notebook, filmul permite să se depăşească lectura dominantă care îl încadrează pe regizor drept autor horror după Cure (1997) şi Pulse (2001), şi să se privească ansamblul operei prin teme şi mişcări, nu prin gen.
Kurosawa a afirmat în repetate rânduri că nu se consideră regizor de horror şi că este orientat spre viitor. Într-un interviu din 2019 cu Tokyo University of the Arts, unde este profesor, a spus că nu vrea să îşi fixeze temele şi stilurile şi că răspunsul cel mai simplu la întrebarea ce vrea să facă în continuare este să facă ceva diferit de ceea ce a făcut până acum. Eticheta de maestru al horrorului i-a adus vizibilitate, dar a influenţat şi modul în care au fost citite filmele sale din afara acestui registru.
Filmografia poate fi grupată în două etape. Prima, între 1973 şi 1997, este o perioadă de comenzi de gen, de la comedii pink la filme yakuza şi J-Horror, cu o calitate inegală şi o acumulare a încrederii formale. The Excitement of the Do-Re-Mi-Fa Girl (1985) a fost anulat de producători din cauza experimentelor godardiene, iar Sweet Home (1989) a dus la un proces al lui Kurosawa împotriva Itami Productions. A doua etapă începe cu Cure la sfârşitul lui 1997 şi se caracterizează prin consistenţă şi control autorial. Cele două perioade împărtăşesc preocupări comune: Excitement şi Cure gravitează în jurul studenţilor la psihologie, iar secvenţa cu fantoma care merge în Pulse a fost prelucrată anterior în Door III (1996).
Contextul postbelic al Japoniei structurează a doua perioadă. Născut în 1955, Kurosawa a trăit miracolul economic 1955-1973, şocul petrolier din 1973, bulă de active din anii 1980 şi prăbuşirea din 1991 care a deschis Lost Decade. Filme ca Cloud (2024), Retribution (2006), Tokyo Sonata (2008), Eyes of the Spider (1998) şi Loft (2005) reflectă ennui-ul economic, colapsul ordinii patriarhale şi medierea realităţii prin tehnologie, fără a cădea în tehnofobie. Lucrări precum Real (2013) şi Journey to the Shore (2015) au suferit din cauza aşteptării unui film de horror, deşi nu respectă convenţia.
Kurosawa a lucrat şi în afara Japoniei, cu Daguerrotype (2016) şi remake-ul Serpent’s Path din 2024, producţii franceze, To the Ends of the Earth (2019), coproducţie uzbeco-japoneză, şi Seventh Code (2013), despre imigranţi japonezi în spaţiul post-sovietic. Subiectele de alienare economică, identitate naţională şi tehnologie rămân constante.
The Samurai and the Prisoner este cel mai ambiţios proiect tematic al regizorului. Jidaigeki-ul urmăreşte figura istorică Lord Araki Murashige şi suitele sale în timpul celui de-al doilea asediu al castelului Arioka (1578-79). După ce Murashige se răzvrăteşte împotriva forţelor lui Oda Nobunaga, acesta îl încarcerează pe Kuroda Kanbei, trimis pentru a-l determina să se predea, şi începe un duel al voinţei care se întinde pe un ciclu de anotimpuri. De la elucidare, filmul trece la prescripţie, cu Murashige citit ca un autoportret. Este prima lucrare în care Kurosawa se confruntă direct cu moştenirea lui Akira Kurosawa.
