Potrivit Senses of Cinema, La battaglia di Algeri (The Battle of Algiers, Gillo Pontecorvo, 1966) este marcată la 60 de ani de la premiera din 31 august 1966 la Festivalul de Film de la Veneția, unde a câștigat Leul de Aur. Cronica plasează filmul alături de alte trei titluri din 1966 – Andrei Rublev de Andrei Tarkovsky, Au hasard Balthazar de Robert Bresson și Persona de Ingmar Bergman – și întreabă dacă arta cinematografică a evoluat sau a involuat de atunci.
Articolul descrie o construcție nonliniară și circulară, citată ca metaforă a eternei reveniri aplicabilă colonialismului și consecințelor sale. Acțiunea începe în 1957, în Alger, capitală colonizată de francezi din 1830, cu o scenă de tortură în care un soldat întreabă un prizonier algerian de ce nu a vorbit mai devreme. Colonelul Mathieu apare, folosește informatorul îmbrăcat în uniformă pentru a ajunge în Casbah și urmărește ascunzătoarea lui Ali La Pointe. Muzica lui Johann Sebastian Bach din Patimile după Matei este întreruptă de scorul percusiv Algeri: 1 Novembre 1954 de Ennio Morricone, iar un prim plan cu Ali, Mahmoud, Hassiba și Le Petit Omar este prezentat ca o ramă care va fi reluată după 1 oră și 42 de minute.
Flashback-ul duce în 1954. O privire de pasăre contrastează cartierul european cu locuințele înghesuite din Casbah, iar primul comunicat radio al Frontului de Eliberare Națională cheamă populația la luptă pentru autodeterminare. Ali La Pointe este introdus jucând tchi-tchi, o înșelătorie de stradă, într-o scenă în care un grup de tineri francezi îl umilesc. Reacția lui, un pumn în fața poliției, declanșează arestarea și un plan-secvență lung spre închisoare pe Tema de Ali de Morricone. În curtea închisorii asistă la execuția prin ghilotină a unui luptător FLN care strigă Allah este Mare. Imaginea este însoțită de o flaută evocând ghasba algeriană și de un snap-zoom în ochii lui Ali, moment citat ca naștere a revoluționarului.
După eliberare, Le Petit Omar îi aduce un mesaj scris de la FLN pe care Ali, analfabet, îl aude citit. Misiunea de a ucide un polițist se transformă într-un spectacol stradal, dar arma este goală, o inițiere. Întâlnirea cu El-hadi Jaffar, interpretat de Saadi Yacef, co-producător pentru Casbah Films, arată diferența dintre impulsivitatea lui Ali și raționalitatea comandamentului. Textul subliniază că Pontecorvo și colaboratorii săi explorează motivațiile de ambele părți ale conflictului. În aprilie 1956, comunicatul nr. 24 al FLN interzice drogurile, alcoolul și prostituția în Casbah, iar pedeapsa pentru recidivă este moartea. Ali conduce ritualuri de purificare, iar scena cu copiii care agresează un bețiv este citată ca ilustrare a radicalizării.
Cronica evidențiază efortul lui Pontecorvo de a umaniza celălalt din perspectiva Vestului și de a oferi reprezentării etnice o complexitate tridimensională. Este menționat că regizorul, marxist, a părăsit Partidul Comunist în 1956 după revoluția maghiară, iar vocea criticului Joe Morgenstern este evocată pentru ideea că simpatia este cu rebelii, dar loialitatea este față de adevăr. Filmul este prezentat ca un apel de trezire încă actual, reemergent în perioada așa-numitului Război împotriva Terorii și discutat în contextul conflictelor contemporane.
