Filmul „The Echo Chamber” a fost prezentat în cadrul Festivalului de Film de la Veneția în 2026. Potrivit The Film Stage, regizorul italian Andrea Pallaoro a preluat scenariul nefinalizat al lui Bernardo Bertolucci și l-a completat alături de co-scriitorii săi, Ilaria Bernardini și Ludovica Rampoldi. În ciuda influenței lui Bertolucci, filmul nu se aliniază stilistic cu opera sa, ci își păstrează spectrul în dialog și în restrângerea realistă a scenariului.
În scenă de deschidere, Luca Marinelli joacă rolul lui Leo, un producător de muzică din Londra, care se lasă pradă consumului de substanțe. Într-un apartament chic, Leo se strânge pe alunecări de pudră albă în timp ce muzica de club bat în fundal. Ana (Alicia Vikander), fizioterapeută, pătrunde în apartament și este imediat captivată de starea lui Leo, de la care se dezvoltă o relație de dependență emoțională. Filmul explorează apoi evoluția lui Leo, de la antrenamente de masaj la prescrierea de opioide, și modul în care această dependență afectează ambii protagonisti.
Pallaoro a ales un răspuns narativ non-linear, sărind prin timp pentru a evidenția confuzia și ambiguitatea stării de conștiință a personajelor. Această structură, împreună cu cinematografia lui Diego García, creează un „echo chamber” vizual: camere întunecate, culori roșii închis și lumini difuze care subliniază starea de pierdere și de recuperare a lui Leo. Filmul rămâne aproape întotdeauna în interiorul apartamentului, accentuând izolarea și reflexia interioară.
Performanța lui Marinelli și Vikander este una de intensitate subtilă. Chemia lor este palpabilă, dar se manifestă mai mult prin silențele lor și prin gesturile mici – mirosul părului ei pe ceara lui Leo, un pahar de cafea reconstituat. În ciuda distanței fizice, legătura lor persistă, iar actori reușesc să transmită durerea și dorința de a se reconecta.
În ansamblu, „The Echo Chamber” nu este un film perfect, dar reușește să țină publicul captiv într-un univers tăcut și melancolic. Pallaoro nu reușește să creeze o poveste de epocă, dar filmul rămâne un studiu profund al dependenței și al relațiilor fragile. The Film Stage a recunoscut că, deși nu este cel mai bun lungmetraj al lui Pallaoro, filmul este greu de uitat odată ce te-ai implicat în poveste.
