Potrivit The Guardian, cronica publicată pe 16 septembrie 2026 se referă la filmul estonian din 1985 Smile at Last, titlul original Naerata Ometi. Pelicula este semnată de Leida Laius și Arvo Iho și este adaptată după romanul YA Stepmother al autoarei estoniene Silvia Rannamaa. În traducerea folosită de publicație titlul ar putea sugera mai degrabă „Give Us a Smile”, expresia pe care un personaj masculin o adresează protagonistei.
Filmul urmărește povestea Mariei, interpretată de Monika Raide. Adolescenta rămâne fără mamă, iar tatăl, descris ca feckless, se reface cu o altă femeie. Din acest motiv este trimisă într-un centru de îngrijire rezidențială pentru tineri, situat între orfelinat și internat de stat. Încercarea de a fugi o aduce pentru o noapte la secția de poliție, unde pe pereți este expusă o fotografie cu Lenin.
Înapoi în instituție, Maria se confruntă cu un mediu dur. Multe dintre tinerele din locuință sunt mame singure, iar copiii lor sunt agresați. Un episod menționat descrie o fată închisă literalmente într-un uscător și lăsată să se rostogolească. Ierarhia este dominată de Robi, jucat de Hendrik Toompere Jr, un tânăr arogant înconjurat de băieți și fete supuse, cel care îi cere Mariei să „zâmbească”. În același spațiu apare și Tauri, interpretat de Tauri Tallermaa, mai sensibil, cu aptitudini muzicale și cu o presupusă legătură cu Robi. Relația dintre cei doi bărbați și atitudinea Mariei față de ei constituie unul dintre firele narative.
Recenzia subliniază utilizarea de actori neprofesioniști și o cameră de mână care apropie fețele de ecran. Filmul este prezentat ca un rite of passage fără sentimentalismul obișnuit al genului, mai degrabă ca o parabolă misterioasă construită în limbajul soap opera sau al poveștii foto-roman, care ilustrează statul sovietic și pretenția sa de a fi îngrijitor.
Acțiunea are o calitate de vis, deși pare ancorată în realism cotidian. Tinerii din instituție nu par să aibă cursuri școlare și apar liberi să se deplaseze, să joace, să aibă relații și conflicte, până când situația se înrăutățește. Se remarcă o acceptare ciudată în interiorul locului. Recenzia pune întrebarea dacă Maria devine instituționalizată, așa cum prezisese directorul centrului când a readus-o de la poliție. Vigneta este descrisă ca bittersweet și stranie.
