Potrivit Senses of Cinema, un eseu publicat pe 13 septembrie 2026 revine asupra lui Lisa e il Diavolo, Lisa and the Devil, 1973, film pe care Mario Bava l-a tratat ca pe o încercare de a se afirma ca regizor serios. Producția a venit după succesul comercial al lui Gli orrori del castello di Norimberga, Baron Blood, 1972, când producătorul Alfredo Leone i-a oferit lui Bava o carte blanche. În viziunea istoricului Tim Lucas, citată în text, Bava privea pelicula ca pe ultima șansă de a-și face un nume în afara horrorului de serie.
Bava intrase în industria italiană încă din sfârșitul anilor 1930 ca operator, make-up artist, specialist în efecte speciale și scenarist. Debutul său solo acreditat ca regizor a fost în 1960 cu Maschera del Demonio, Black Sunday, cu Barbara Steele. Reputația sa a crescut după moarte, susținută de piața internațională a horrorului și de inovația vizuală adusă unor producții precare. Cariera sa a fost marcată de fenomenul filone, explica Mary P. Wood, un șir de filme similare lansate rapid după un subiect de succes, până la epuizarea interesului public. Kristin Thompson și David Bordwell subliniază că în primii ani ai deceniului șase Italia devenise cel mai puternic centru de producție din Europa de Vest, iar Bava este adesea plasat după Sergio Leone în ierarhia de influență.
Lisa e il Diavolo este descris ca o anomalie în filmografia sa. Alături de patru scenaristi necreditați, Bava a construit o poveste cu teme de eternal return și circularitate a destinului. Filmul urmărește turista americană Lisa Reiner, interpretată de Elke Sommer, care ajunge în Toledo, întâlnește un mural cu diavolul și intră într-un magazin de antichități unde o întâlnește pe Leandro, Telly Savalas, dublura picturii. După o serie de întâlniri cu doppelgangeri, inclusiv Carlos, Espartaco Santoni, Lisa ajunge într-o vilă izolată, de fapt Villa Frascati în afara Romei, unde locuiește o familie disfuncțională condusă de o contesă oarbă jucată de Alida Valli. Narativul este construit pe proliferarea ceasurilor, flashbackuri din vieți anterioare și o atmosferă de vis, cu referințe vizuale la Salvador Dalí, în special The Persistence of Memory.
Producția a avut dificultăți de lansare. A fost proiectată la Cannes pe 9 martie 1973, dar a rămas greu de distribuit. După o lansare minimă în Spania sub titlul El diablo se lleva a los muertos, producătorul a re-montat materialul și a adăugat scene noi pentru a profita de succesul lui The Exorcist, William Friedkin, 1973. Versiunea re-titrată Il Casa del Exorcismo, The House of Exorcism, a apărut în 1975, iar Bava a dezavuat filmul după ce a filmat secvențele inserate sub protest.
Eseul plasează pelicula între horrorul comercial și ambiția art-house, apropiind-o de atmosfera lui L’Avventura, Michelangelo Antonioni, 1960, și de Carnival of Souls, Herk Harvey, 1962. Autorul notează că, deși uneori confuz, filmul respiră aceeași patologie familială poetică ca Les yeux sans visage, Eyes Without a Face, Georges Franju, 1960, și sugerează că Bava, mai degrabă decât un succesor englez, este moștenitorul cinematografic al lui Henry Fuseli.
