Potrivit Sight and Sound, în 1893 un funcționar din Glasgow în vârstă de 27 de ani, Graham Moffat, publică singurul său roman, „What’s the World Coming To?”, plasat în aprilie 2003, unde al treilea capitol se desfășoară într-un cinematograf de repertoriu, Scenophonographic Theatre, cu spectatori care urmăresc și ascultă actori morți în „Macbeth”. La trei decenii distanță, Moffat, devenit unul dintre cei mai populari dramaturgi scoțieni și investitor timpuriu în compania americană De Forest Phonofilms, își materializează viziunea. Compania își instalase un studio la Clapham în iulie 1923 și se concentra pe scurtmetraje pe o bobină, vânzând drepturi Phonofilm pentru emisiuni de tipul celor politice.
Moffat a fost cel care a intuit potențialul formatului lung dramatic. În decembrie 1925 a închiriat studioul de sunet pentru debutul său regizoral, lungmetrajul de 44 de minute „Till the Bells Ring”, bazat pe una dintre primele sale piese. Premiera publică a avut loc în după-amiaza zilei de 11 octombrie 1926 la Poole’s Synod Hall, la umbra Castelului Edinburgh. A fost prima dată în lume când un cinematograf programa un lungmetraj principal cu dialog și sunet sincronizate pe toată durata. Cu un an înainte de „The Jazz Singer” (1927), sala anunța filmul ca „The Last Word in Talking Pictures”. Producția era ceea ce avea să fie numit ulterior film „all-talking”, cu o durată de peste 40 de minute, prag recunoscut de BFI, AFI și Academia. Filmul însoțitor, „Flaming Waters” (1925), era mut.
Receptarea inițială a fost contradictorie. Proiecția privată de la Holborn Empire din Londra a stârnit indiferență, agravată de o defecțiune tehnică care făcea o secțiune neinteligibilă. Intelectualitatea cinematografică londoneză considera filmele sonore un simplu divertisment. Singura recenzie entuziastă din capitală a venit din publicația sindicatului scriitorilor The Author, care îl numea „really epoch-making”. The Bioscope a ironizat formularea. Presa din Edinburgh a celebrat filmul drept „the first of its kind ever produced” și ceva ce „even America has never attempted”. Dialogul în scoțiană largă a demonstrat viabilitatea tehnologiei, iar Edinburgh Evening Dispatch nota cum o replică ridica cortina noutății: „What wid the Kirk o’ Scotland dae withoot peppermints?”
Trei dintre cele patru bobine supraviețuiesc în Arhiva Națională a BFI. Printul de nitrat de 35 mm a fost realizat în 1926 în studiourile Clapham ale De Forest Phonofilm Company, sistem dezvoltat de Lee De Forest și licențiat în Marea Britanie lui Isadore Schlesinger. Compania a devenit ulterior British Talking Pictures, Limited, apoi British Sound Film Productions, Limited în septembrie 1928. Sistemul era sonor pe film, considerat un avans față de sistemele pe disc precum Vitaphone, folosit pentru „The Jazz Singer”. Filmul a fost achiziționat în 1975 într-o colecție sub numele Mr Holmes, prin intervenția arhivistului Kevin Brownlow, etichetat Unidentified No. 468, lipsind bobina 2. Bobinele existente de 2.450 ft, circa 27 min, sunt păstrate în depozitul principal al BFI.
Primatul lui „Till the Bells Ring” față de „The Jazz Singer” a fost semnalat pentru prima dată de John Poole, proprietarul Synod Hall, într-un articol din 1931 în The Scotsman, reluat în Fife News în 1936. Bryony Dixon, curatoare de film mut la BFI, subliniază că filmul este o piesă filmată, cu dialog sincronizat înregistrat în timpul filmării, ceea ce limita mișcarea camerei și mixarea ulterioară. După inspecția din 2024, curatorii BFI vor evalua conținutul cultural și vor recomanda lucrări de conservare. Pe baza colecțiilor Arhivei Naționale, BFI pregătește pentru 2027 la BFI Southbank un proiect major despre rolul sunetului în cinematografie, de la experimentele din era mută la marile repere tehnice și creative.
