Potrivit Senses of Cinema, anii 2020 au adus o reapariție a politicilor radicale după o perioadă neoliberală. Un sondaj al Cato Institute arată că 62% dintre adulții americani sub 30 de ani au o opinie favorabilă despre socialism și 34% susțin comunismul. Mișcarea Black Lives Matter a respins narațiunea post-rasială, iar studenții au condus proteste împotriva genocidului din Palestina. În Sahelul occidental, Madagascar, Nepal și Bangladesh au avut loc revoluții populare. În ciuda acestor mișcări, revoluția mesianică care ar răsturna capitalismul pare mai îndepărtată ca niciodată.
Eseul folosește ca exemplu filmul din 2026 al lui Boots O’Riley, I Love Boosters. Pelicula urmărește un grup de hoți de modă, Velvet Gang, care colaborează cu muncitori din ateliere chinezești pentru a sabota o corporație. Sunt abordate intersecționalitatea, conștiința de clasă și solidaritatea internațională a muncitorilor. Autorul notează însă că, deși materialismul dialectic este central, nu există o semnificație politică a revoluției. Finalul arată muncitori care își ridică vocea în lume, fără o viziune despre cum se coagulează într-un sistem alternativ. Fenomenul este descris cu termenul de hyperpolitics al lui Anton Jäger, o revoltă perpetuă și dispersată.
Analiza se sprijină pe Conscripts of Modernity din 2004 al lui David Scott, care se întoarce la The Black Jacobins din 1938 al lui C.L.R. James. Scott folosește conceptul de problem space al lui Quentin Skinner. Pentru James, spațiul problemei era sclavia colonială, iar soluția era revolta anticolonială și autodeterminarea neagră. Figura lui Touissant L’ouverture este recuperată ca rival al revoluțiilor americane, franceze și ruse. În viziunea romantică, revoluția haitiană deschidea calea unei revoluții pan-africane utopice. Scott numește această așteptare un future past și observă discontinuitatea cu prezentul postcolonial. În anii 1950, James a devenit sceptic față de guvernele postcoloniale din Caraibe, precum cele ale lui Norman Manley în Jamaica și Eric Williams în Trinidad, care au sacrificat suveranitatea populară.
Eisenstein este citat pentru Bronenosets Potyomkin din 1925 și Stachka. În eseul A Dialectical Approach to Film Form, el leagă materialismul dialectic de conflictul ca principiu fundamental al artei. Pentru Strike, nedreptatea capitalistă reifică pasivitatea naturii în industrie. Doar revoluția poate realiza conflictul dialectic. Formal, Eisenstein asociază spațiul problemei romantice cu drama filmului. În Potyomkin, trecerea de la îngheț la revoltă a marinarilor este scena cea mai dinamică. Gillo Pontecorvo, în Battle of Algiers din 1967, prezintă de asemenea revoluția în manieră romantică, cu influență fanoniană. Camera urmărește cum colonizatul își reumanizează prin confruntare, elementul teatral al eliberării psihologice fiind esențial.
Limitele abordării apar în Z din 1969 al lui Konstantinos Costa-Gavras. Filmul arată cum presa participă la fetișismul mărfii, căutând acțiune de vânzare. Finalul romantic, cu arestarea liderilor corupți, este anulat de instaurarea unei dictaturi militare. Sidney Lumet, în Network din 1976, urmărește cum Union Broadcasting System transformă revoluția în spectacol. Personajul Diana Christensen explică dorința publicului de a avea cineva care să articuleze furia. Paul Thomas Anderson, în One Battle After Another din 2025, este citat pentru o politică revoluționară preocupată mai mult de spectacol decât de mișcări. Secvența de jaf a grupului fictiv French 75 și discursul lui Bob Ferguson ilustrează cum limbajul de stânga devine adventurism fără obiect.
