Potrivit Little White Lies, lungmetrajul „Remake” marchează primul proiect al lui Ross McElwee în 14 ani, în care își confruntă durerea de la pierderea fiului Adrian. În scenariul filmului, un moment de început cu Adrian și tatăl său, în timp ce prind crayfish, devine un simbol al trecerii timpului, iar linia „Nu putem merge înapoi, tată” este redată cu o intensitate care evidențiază capacitatea cinematografiei de a fi un capsule emoțional.
În film, McElwee reunește materiale filmate de-a lungul vieții fiului său, inclusiv clipuri din anii '90 capturate cu o cameră video de calitate scăzută. Adrian a murit în noaptea de Crăciun din 2016, la 27 de ani, după o luptă cu dependența de heroină și tulburare bipolară. McElwee folosește aceste imagini pentru a spune o poveste despre pierdere și despre modul în care documentarul poate fi un instrument de vindecare, dar și un potențial factor de agravare a vulnerabilităților.
Una dintre temele centrale ale filmului este dilema etică a folosirii materialului personal. McElwee își aminteste de interviuri dificile cu Adrian din 2011, în care fiul său exprimă disconfortul de a fi filmat. Filmul pune în discuție când este adecvat să se oprească camera și când să se tăie un clip din montaj. Montajul, realizat de Joe Bini, renumit pentru colaborările cu Lynne Ramsay și Werner Herzog, îmbină materialul original cu clipuri de la Adrian, oferind o structură de tip album foto de familie.
Contextul artistic al lui McElwee nu poate fi ignorat. În 1986, documentarul „Sherman’s March” a câștigat Grand Jury Prize la Sundance și a marcat începutul unei cariere de cult. Filmul „Remake” continuă această tradiție, abordând în același timp temele de „selling out” și de „remake” care au fost discutate de-a lungul anilor. În timp ce Adrian era optimist și critic la ideea de a face bani din film, McElwee rămâne reticent, creând un contrast între dorințele celor doi.
„Remake” nu este doar un testament al pierderii, ci și o reflecție profundă asupra puterii camerei. Filmul, prin stilul său lo-fi și intimitate, reușește să transforme fragmentele de viață ale lui Adrian într-un documentar care provoacă spectatorul să se confrunte cu realitatea dură a pierderii și cu responsabilitatea creatorului în raport cu subiectul său. În final, filmul rămâne un tributo profund și precis, care evidențiază magia pe care o poate oferi o cameră atunci când este folosită cu adevărată iubire incondiționată.
