Potrivit Sight and Sound, Ross McElwee revine cu Remake, un lungmetraj care începe cu o animație desenată manual cu un calmar care sare în fața unei insule cu palmier. Abia spre final se află că secvența provine dintr-un flip-book realizat de fiul său Adrian când era copil. Filmul folosește acest gest simplu pentru a reveni la ideea de bază a cinematografului: transformarea imaginilor fixe în viață proiectată.
Adrian McElwee a murit din cauza unei supradoze de fentanil, parte a bilanțului opioidelor. În Remake, McElwee lucrează cu home movies filmate de-a lungul anilor, care urmăresc evoluția fiului de la copil creativ la tânăr marcat de dependență, și cu material înregistrat de Adrian însuși în încercarea de a-și înțelege dependența. Imaginile îl țin prezent într-o stare descrisă ca un fel de viață cinematografică intermediară, prezent dar absent.
McElwee a construit o carieră pe documentarea compulsivă a propriei familii. În Remake reapar personaje din Sherman’s March (1986), printre care Charleen Swansea, fosta profesoară de poezie care în filmul cult îl certa pe Ross să pună camera jos: „Asta nu e artă, e viață!”. Un sub-plot urmărește încercarea unor producători de la Hollywood de a transforma Sherman’s March într-un lungmetraj de ficțiune sau serial. Proiectul rămâne fără rezultat și oferă titlul filmului, devenind o ilustrație a trecerii de la documentar la ficțiune.
Tema nu ține de editarea tip social media, ci de decalajul între realitatea efemeră și înregistrarea fixă. Un cuplu poate divorța, dar în filmarea nunții își repetă promisiunea până la moarte. McElwee pare dezorientat când membrii familiei refuză să fie filmați, deși Adrian susține că părinții ar fi trebuit să-l facă vedetă de copil. Ironia este că regizorul, care în Sherman’s March a întâlnit femei confortabile cu camera, este acum căsătorit cu Hyun Kyung Kim, cineastă coreeană care nu îi permite să îi filmeze fața.
Filmul suprapune filmul și memoria, direcție explorată anterior în Photographic Memory (2011). Secvențe din home movies apar în flurieri la momentul mutării după separarea de fosta soție și la evocarea operației de îndepărtare a unei tumori cerebrale. Wini Wood, altă participantă din Sherman’s March, spune că filmul a devenit pentru ea o arhivă de memorie care activează reamintiri senzoriale. În același timp, McElwee arată cum înregistrarea poate distorsiona: entuziasmul său față de filmarea GoPro cu schi în Colorado, „ca și cum ai fi în corpul tău”, contrastează cu efectul fish-eye prea ascuțit al tehnologiei.
Rămânerea obiectelor și a imaginilor după dispariția oamenilor este prezentată ca paradox amar și consolator. Apar reflexia difuză pe ecranul crăpat al iPhone-ului fiului, un mesaj neclar scris cu pix roșu, gazonul ridicat de pe mormântul mamei cu pământul imprimat cu numele ei. Charleen, acum mai fragilă, recunoaște că nu își amintește scenele din Sherman’s March, deși ele sunt bine fixate în memoria publicului. „Lucrurile pur și simplu dispar”, spune ea. În ciuda subiectului, Remake rămâne susținut de iubire.
