Potrivit Slant Magazine, recenzia publicată după proiecția de la New York Film Festival descrie „Everytime” ca o continuare a investigației Sandrei Wollner asupra corpului și memoriei, după „The Trouble with Being Born”. Lungmetrajul, scris și regizat de Wollner, are 121 de minute, este distribuit de 1-2 Special și a fost prezentat în 2026. Filmul este construit în jurul pierderii neașteptate a unei adolescente și a modului în care familia rămâne blocată în absență.
Povestea se deschide cu căderea de la înălțime a lui Jessie Faber, interpretată de Carla Hüttermann, în vârstă de 17 ani, după o noapte de petrecere intensă în Berlin. În urma morții, rămân mama Ella, jucată de Birgit Minichmayr, sora mai mică Melli, Lotte Shirin Keiling, și iubitul Lux, Tristán López. Timpul pare să se oprească pentru cei trei, care caută sens în suferință. Un an mai târziu, niciunul nu a parcurs curat cele cinci etape ale doliului descrise de Kübler-Ross. Regizoarea insistă asupra contradicțiilor care coexistă: o vulnerabilitate tandră, cum ar fi întrebarea Ellei adresată lui Melli dacă este bine, se așază între secvențe în care fiecare derulează singur pe telefon.
Montajul non-linear semnat de Hannes Bruun urmărește contururile aspre ale durerii. Narativul alternează între memorie, realitate și fantezie. Flashback-urile cu vivacitatea lui Jessie se îmbină cu paralizia prezentului familial, subliniind cum absența poate păstra apropierea. Cei trei încearcă să o reînvie prin gesturi disparate. Melli retrăiește inconștient senzația de cădere alături de soră în universul Minecraft. Lux recreează experiențe dragi, precum înotul într-un canal vast. Ella încearcă substanțele găsite în sistemul fiicei în noaptea fatală și se pierde în arhiva audiovizuală lăsată de Jessie.
Recenzia acordă atenție specifică doliului în era digitală. Dispozitivele familiei devin morminte portabile, lăsate deschise, care permit supravegherea rămășițelor lui Jessie și iluzia că nu a dispărut. Cinematograful Gregory Oke păstrează fețele vizibile, ușor reflectate pe sticlă. Portalul imaginat rămâne o oglindă. Slant Magazine notează că filmul ar funcționa ca dublă proiecție cu „The Shrouds” al lui David Cronenberg.
Wollner tratează fiecare poveste de doliu ca pe o poveste cu fantome. În actul trei, narațiunea se cristalizează spre realism magic și mută personajele din monotonia cotidiană într-o vacanță în Tenerife. Peisajele filmate în planuri largi micșorează personajele la dimensiunea de pete în cadrul, dar spațiul devine un loc unde se pot proiecta speranțe de reuniune metafizică cu cei pierduți. Filmul plasează spectatorul în poziția lui Melli, care explorează acest spațiu oniric cu curiozitate.
