Potrivit The Guardian, „A Fox Under a Pink Moon” este un autoportret al refugiatei iraniene Soraya Akhlaghi, filmat pe smartphone timp de cinci ani și asamblat la distanță de co-regizorul Mehrdad Oskouei. Lumea din film apare copleșitor de pustie, iar narațiunea urmărește o fugă începută dintr-o viață fără ieșire ca femeie de serviciu la Teheran. Soraya are 16 ani la începutul filmului și ajunge mai întâi într-un centru de azil la Istanbul. Traversările de frontieră, numite eufemistic „jocuri” și organizate cu traficanți, se sfârșesc în mare parte cu eșec în sălbăticie, la mâna forțelor de ordine ostile.
Căutarea ei este să se alăture mamei, plecată în Austria după moartea tatălui, când Soraya era copil. Întoarcerea în capitala iraniană o găsește alături de un soț violent. De origine afgană, urmărește pe televizor preluarea talibanilor și se identifică cu populația disperată care încearcă să urce la bordul unui avion american. Pregătirea pentru o nouă încercare de evadare se împletește cu riscul de a fi bătută de partener, iar poliția de frontieră turcă pune același tip de obstacole. Indiferent de încercare, Soraya povestește în fața camerei printr-un monolog amorțit.
Arta devine pentru ea un spațiu de rezistență. Desenele intense și floride, realizate de-a lungul anilor, populează un panteon personal format din patru figuri recurente: luna, căreia îi adresează dorul; vulpea, care îi oferă sfaturi; clovnul, avatar al forței ei interioare; și demonii care îi întruchipează temerile, modelați și în sculpturi fizice. Aceste imagini se revarsă în film prin animații vaporoase și încărcate de dor, care dau curs forței imaginative ținute în frâu de realitatea dură.
Stratul mitologic colorează o existență deja sisifică, în care Soraya revine mereu la punctul de plecare. Simțul vizual se vede și în spatele camerei: situații migratorii adesea haotice, în camioane supraîncărcate sau bărci care se scufundă, sunt încadrate cu claritate deliberată. Scrie The Guardian că, dacă autoportretul ei nu ar convinge deplin despre rolul artei ca sursă de reziliență, filmul găsește alte exemple pe același traseu.
Într-o pădure, un grup de copii refugiați construiește o „casă de șoarece” cu pereți din crengi și acoperiș din frunze. Filmul este descris ca tulburător și emoționant, o pledoarie neechivocă pentru artă ca prim pas în delimitarea granițelor unui cămin.
