Potrivit Senses of Cinema, trilogia Oslo Stories a lui Dag Johan Haugerud — Dreams, Sex și Love — a fost proiectată în Franța în vara lui 2025 pe parcursul a trei săptămâni. Analiza urmărește modul în care cele trei lungmetraje construiesc o imagine a consimțământului în care decizia nu este guvernată de dinamici de putere sau de norme de gen și heterosexualitate, ci de dorință și de negociere continuă. Pentru cineast, interesul constă în felul în care materialul intim este tratat prin dialog și prin vizibilizarea aspectului subiectiv al consimțământului.
Conceptul central folosit în text este cel de „consent puzzles”, formulat de cercetătoarea de film Michele Meek. Meek distinge între consimțământul performativ, arătat prin ceea ce oamenii spun sau fac, și consimțământul subiectiv, legat de ceea ce gândesc sau simt. Puzlele apar când cele două niveluri nu coincid, iar consimțământul subiectiv rămâne adesea invizibil, la fel ca plăcerea feminină. Meek dezvoltă ideea în cartea Consent Culture and Teen Films, unde arată că filmele americane contemporane prioritizează consimțământul, în timp ce producțiile din anii ’90 și 2000 glorificau bărbații care păcăleau femeile în relații sexuale. Exemplele menționate sunt American Pie de Paul Weitz, 1999, și Dude, Where’s My Car? de Danny Leiner, 2001.
În fiecare film al trilogiei apare o relație cu asimetrie de putere în care un personaj este avertizat sau întrebat despre trecerea unei linii invizibile. Sunt vizate raporturile angajator-angajat, student-profesor și asistentă-pacient. Personajele își rezolvă propriile puzle fără recurs la violență sau intervenție instituțională. Negocierea este verbală și repetată, iar rezoluția ține de atenție și empatie.
Dreams se concentrează pe consimțământul de a visa la cineva. Protagonista este Johanne, interpretată de Ella Øverbye, o adolescentă de șaisprezece ani din Oslo care petrece vacanța la bunica cu glezna entorsă. O carte despre relația dintre o fată de șaisprezece ani și unchiul unui prieten o afectează profund și pregătește intriga. La școală apare o nouă profesoară, Johanna, interpretată de Selome Emnetu, care devine obiectul libidoului adolescentei. Dorința posesivă a lui Johanne este urmărită prin detalii corporale și prin comentariul extradiegetic al gândurilor sale. În apartamentul profesoarei, decorul este descris ca de vis, cu lână colorată agățată de grinzi. Punctul de vedere al mamei, care numește povestea o „queer coming-of-age story for our times”, este respins de Johanne. Povestea pe care fata o scrie este prezentată profesoarei, care se simte folosită. Nu se știe dacă are loc un act sexual.
Sex explorează consimțământul în jurul exclusivității relaționale, atât a corpului, cât și a minții. Filmul este static, filmat aproape, cu scene precum visul unui sobar de vârstă mijlocie care îl confundă pe David Bowie cu Dumnezeu. Intriga principală urmărește un bărbat căsătorit care are un raport sexual cu un client de sex masculin și modul în care soția reacționează la dezvăluire. Ea susține că nu și-a dat consimțământul, în timp ce el consideră că nu este infidelitate pentru că a spus imediat. Ea caută detalii intime ale actului, iar Haugerud descrie mecanicile sexuale fără eufemisme. În fundal, în timp ce cuplul discută, apare tabelul periodic pe perete, femeia fiind profesoară de științe.
Love se ocupă de consimțământul inimii și de mediul medical. Personajul central este un oncolog, Marianne, specializat în regiunea pelviană și în diagnosticarea cancerului de prostată. Bărbații intervievați sunt vulnerabili și confuzi, iar coloana sonoră este descrisă ca ascuțită, asemănătoare cu instrumente chirurgicale. O asistentă, Tor, întreabă-o pe Marianne despre vizitarea unui pacient cunoscut întâmplător în afara rolului profesional, iar Marianne îi cere părerea despre acceptarea unei cine cu un bărbat cu care nu vrea să se implice. Filmul sugerează că consimțământul nu poate fi categorial, ci depinde de experiența individuală. Autorul notează că în Norvegia, una dintre cele mai bogate țări, aceste puzle pot fi explorate cu mai multă detenție, iar trilogia rămâne o meditație asupra modului în care intimitatea născută din grijă generează întrebări despre limite.
