Documentarul Pulp: What Do You Do for an Encore? reunește material de concert filmat la O2 din Londra, unde trupa a susținut două seri cu câte 20.000 de spectatori anul trecut, după reluarea turneelor în 2023, după un hiatus de un deceniu. Potrivit The Guardian, filmul intercalează aceste imagini cu arhivă și reflecții autobiografice ale lui Jarvis Cocker, care apare în vârstă de peste 60 de ani alături de majoritatea formației clasice și o secțiune de coarde de zece membri.
Punctul de plecare este 1978, când un adolescent de 15 ani, slab și miop, din Sheffield, nota în caiet un plan pentru trupa formată cu colegi nedoriți la sport. Din acel moment până la concertele din Londra, Cocker narrează parcursul, cu intervenții ale mamei și bunicii și cu secvențe din arhivă care urmăresc ascensiunea outsiderilor din Sheffield. Primul album al formației în 24 de ani a ajuns pe locul 1, iar concertul se deschide cu Spike Island, piesă de pe acel disc, cu refrenul "I was born to perform … I exist to do this". Gigiile sunt prezentate ca a 566-a și 567-a reprezentații live ale grupului.
Recenzia notează că montajul alternează efervescența sărbătorii cu un ton mai reținut, specific stilului Pulp. În voiceover, Cocker spune că piesele "conțin buzunare de energie din viața trecută care se eliberează din nou când le interpretezi". Textele despre tinerețe și întrebarea ce va fi când vor fi adulți – exemplul citat "Let's all meet up in the year 2000 / Won't it be strange when we're all fully grown?" – sunt citite acum ca o interogație despre alegerile din prezent. Statutul de "national treasure" obținut ca patron al outsiderilor, cu versurile despre "misshapes, mistakes, misfits / Raised on a diet of broken biscuits", îl lasă pe Cocker ușor derutat.
Chiar la apogeul erei Britpop, formația rămânea la margine. Un fragment din 1996 îl arată pe Cocker într-un turneu de fotbal caritabil alături de Liam Gallagher, Damon Albarn și Robbie Williams, unde pare mai în elementul său pe margine decât pe teren. Imaginile din anii '90 sugerează că realizarea visului tinereții a fost un traumatism anticlimactic, din care artistul s-ar fi recuperat abia recent.
Partea documentară și arhiva sunt apreciate ca droll, sincere și inconfundabil Cocker. Critica se concentrează însă pe filmarea concertelor: camerele sunt prea depărtate, scena prea mare, muzicienii prea distanți, iar din arena O2, descrisă ca un "enjoyment-vortex", se transmite puțin din energia presupusă a publicului. Pentru secțiunea de concert, recenzia sugerează că experiența completă ar fi fost posibilă doar pe loc.
