Potrivit Dilemei Vechi, Lance Oppenheim semnează cu „Primetime” primul său lungmetraj de ficțiune, după o carieră în documentar. Filmul îl are în centru pe Robert Pattinson în rolul lui Chris Hansen, jurnalistul devenit vedetă prin rubrica „To Catch a Predator” a emisiunii „Dateline NBC”. Alături de el apare Skyler Gisondo, care interpretează un tânăr angajat să joace rolul unui băiat de treisprezece ani în capcanele emisiunii. Scenariul este semnat de Ajon Singh.
Acțiunea este plasată în 2006 și recuperează vizual estetica televiziunii americane din acea perioadă: format 3:2, culori puternice, granulație și prim-planuri agresive care umplu cadrul. Formula emisiunii era simplă: un adult intra în contact online cu cineva crezut minor, era atras într-o locuință echipată cu camere ascunse și acolo era confruntat de Hansen. În teorie, demersul avea o justificare de interes public, iar pe măsură ce audiențele creșteau, misiunea jurnalistică se suprapunea cu nevoia de spectacol.
Dilema Veche remarcă că filmul urmărește cum se estompează linia dintre documentarea realității și construirea ei. Pattinson construiește un portret în care siguranța aproape insolentă a personajului coexistă cu o teamă abia ascunsă de a pierde controlul. Hansen este iritat de orice abatere de la scenariul confruntării și își alimentează autoritatea cu o istorisire despre o întâmplare din India, a cărei veridicitate rămâne deschisă. Din această combinație de tupeu și vulnerabilitate se conturează nevoia personajului de a-și confirma permanent rolul public.
În oglindă se află tânărul interpretat de Gisondo. Pentru el, inițial, totul pare un joc cu indicații și replici, apoi consecințele devin resimțite. Cei prinși în capcană sunt prezentați ca oameni cu vieți și slăbiciuni care nu se reduc la eticheta televizată. Oppenheim controlează atmosfera și expresivitatea imaginilor, însă relațiile și motivațiile rămân uneori sumar dezvoltate. Personajele se folosesc reciproc și își schimbă pozițiile, iar prim-planurile transformă fețele în naturi moarte fără a ajunge constant în spatele ridurilor.
Textul menționează și contextul juridic al emisiunii. În 2008 un judecător federal a admis continuarea unui proces intentat de familia unei persoane vizate de NBC, inclusiv pentru acuzația că televiziunea ar fi determinat poliția la intervenții inutile sau excesive pentru imagini mai spectaculoase. Cazul s-a încheiat printr-o înțelegere extrajudiciară, fără o hotărâre care să stabilească vinovăția. Privit din prezent, spectacolul lui Hansen pare rudimentar: avea nevoie de echipă, camere ascunse și un interval de maximă audiență. Astăzi prime-time-ul nu mai este un interval orar, iar fluxul informațional nu se oprește. Pentru cel devenit subiect de știre, distincția poate să nu mai conteze: acuzația circulă, verdictul informal se fixează, iar dezmințirile ajung mai greu din urmă.
