Debutul de ficțiune al documentaristului Lance Oppenheim, Primetime, îl are în centru pe Robert Pattinson în rolul lui Chris Hansen, prezentatorul NBC de la To Catch a Predator (2004-07). Potrivit Sight and Sound, filmul îl urmărește pe Hansen în perioada în care repeta replici obscene și citea loguri din chatroom-uri, reconstruind momentul în care spunea „Why don’t you take a seat?” și se prezenta ca „I’m Chris Hansen from NBC’s Dateline”.
Pattinson construiește o versiune plastic-fantastic a personajului, un bărbat care își exersează intonația și expresiile faciale pentru că e obișnuit să le mimeze. În narațiune, Hansen are o familie acasă, o soție nemulțumită pe care o înșală și o relație cu fiii limitată la momente tardive în care îi scoate din pat ca să vadă un material de la emisiune. Nu e mulțumit de poziția sa și îi invidiază pe colegii prestigioși care relatează conflicte militare, încercând să orienteze emisiunea spre povești mai senzaționale pentru a concura cu noul succes al ABC, Lost (2004-2010).
Echipa care îl înconjoară e formată din producătoarea NBC Andie Bender, interpretată de Merritt Wever, din grupul de activiști online Perverted Justice, cu adolescenta falsă Del jucată de Phoebe Bridgers și cu Xavier, un personaj nerdish și ursuz interpretat de Matthew Maher. La ei se adaugă debutantul Dan Plum, jucat de Skyler Gisondo, pe care Hansen îl ia sub aripa sa și îl numește „Decoy” Dan. Producătoarea e tentată să plece la o emisiune rivală, iar Hansen e distras de iminenta dezvăluire a unei aventuri extraconjugale pe care încearcă să o încheie. Tensiunea duce spre o mică criză nervoasă, iar plasticul personajului începe să se topească.
Imaginea semnată de directorul de imagine David Bolen are aspectul unei casete VHS închiriate de prea multe ori, cu culori care se scurg și o estetică slabă, difuză. Camera rămâne foarte aproape de fața lui Pattinson, iar lumina aduce neon roz și albastru văzut prin ferestrele motelurilor. Prima casă văzută e falsă și, de acolo încolo, totul pare un decor potențial. Oppenheim rămâne la suprafață, construind un film glib despre superficialitate și despre oameni cu zel dar fără seriozitate. În afara unui scurt comentariu inițial al lui Del, abuzul asupra copiilor nu e menționat, fiind redus la dispozitiv narativ. Hansen compară cu ușurință emisiunea cu o pedeapsă comunitară: „pe vremuri era un pilori în fiecare sat; acum e un televizor în fiecare sufragerie”.
Căutarea unui „whale”, un țintă mai mare, duce echipa într-un oraș din Texas unde se improvizează un nou sting. Deznodământul e previzibil și totodată surprinzător, șocant dar nu neașteptat. Arcele personajelor nu sunt bine calibrate, iar întrebarea despre ce înseamnă succesul rămâne fără răspuns. Pentru context mai detaliat, recenzia recomandă documentarul Predators din 2025 al lui David Osit. În final, pelicula seamănă cu interpretarea lui Pattinson a interpretării lui Hansen a unui om: o imitație eficientă care alunecă pe propria luciu.
