Patricio Guzmán, documentaristul chilian care a murit la 85 de ani la Paris, unde s-a stabilit după exilul în Cuba și Spania, a spus odată: „A country without documentary cinema is like a family without a family album.” Conform BFI — Sight and Sound, el a devenit epitomul acestei afirmații pentru țara sa, cu o carieră de cinci decenii în care a revenit periodic să filmeze recuperarea ezitantă a Chile după golpe de estado din 1973, lovitura de stat care l-a răsturnat pe Salvador Allende și guvernul Unității Populare, în urma căreia mii de oameni au fost uciși sau dispăruți și mii au fugit din țară, printre ei și Guzmán însuși.
Născut la Santiago în 1941, Guzmán a întrerupt studiile universitare din motive financiare, a lucrat în publicitate și a studiat filmul la Universitatea Catolică din Chile și apoi la Madrid. A ajuns cunoscut internațional la sfârșitul anilor 1970 cu trilogia „The Battle of Chile”, o relatare amplă a conflictului politic care consuma guvernul lui Allende. Echipa a început filmările în 1970, realizând „The First Year” în 1971 și „The Answer of October” în 1972, despre răspunsul masiv al muncitorilor la greva șoferilor de camion sprijinită de CIA. Filmările pentru „The Battle of Chile” au început la începutul lui 1973, cu sprijinul lui Chris Marker care le-a trimis material sensibil din Franța. După lovitura de stat, imaginile au fost scoase clandestin și montate în Cuba la ICAIC de chilianul exilat Pedro Chaskel. Prima parte a apărut în 1975, ultima în 1979. Trilogia a câștigat numeroase premii și a fost distribuită comercial în 35 de țări, dar nu în Chile. Cameramanul Jorge Müller, care a rămas în țară, a fost reținut și dispărut în anul următor loviturii.
Prima întoarcere în Chile a avut loc în 1987 pentru „In the Name of God”, un reportaj pentru televiziunea spaniolă despre activitatea pentru drepturile omului a Bisericii Catolice, filmat clandestin și întrerupt după reținerea violentă a doi membri ai echipei de poliție. În 1997, după revenirea la democrație, Guzmán s-a întors cu o copie a „The Battle of Chile” pentru a găsi supraviețuitori și a arăta filmul interzis studenților. Rezultatul a fost „Chile, the Obstinate Memory”. Când Pinochet a fost reținut la Londra în 1998 pe baza unui mandat de extrădare spaniol, Guzmán a realizat „The Pinochet Case” în 2001, cu mărturii ale femeilor victime. În 2004 a revenit asupra omului înlăturat de Pinochet cu „Salvador Allende”, un portret de familie construit din fotografii personale și amintiri.
La sfârșitul deceniului, Guzmán a realizat trei filme meditative, cu ritm lent și narate în prima persoană de vocea sa poetică. „Nostalgia for the Light” din 2010 este filmat în deșertul Atacama, unde astronomii studiază originea universului, arheologii caută dovezi ale popoarelor antice, iar femei caută rămășițele soților și fiilor dispăruți în lagărul de concentrare Chacabuco. Imaginea a fost semnată de Katell Djian. „The Pearl Button” din 2015 folosește apa și marea ca martor al a două genociduri, cel al triburilor indigene din Tierra del Fuego în secolul al XIX-lea și al victimelor politice ale dictaturii aruncate în mare. „The Cordillera of Dreams” din 2019 are ca element Anzii, vizita la casa copilăriei în ruină și figura lui Pablo Salas, care a documentat protestele împotriva regimului.
Din peste 30 de titluri din filmografie, 20 sunt despre Chile. Cinema lui de adevăr, care documentează istoria țării de la 1970 și cartografiază relevanța universală a primului 11 septembrie, ocupă un loc aparte în istoria documentarului, de la cinema direct ca mărturie politică la un cinema poetic al melancoliei.
