Potrivit Senses of Cinema, cea de-a 79-a ediție a Festivalului de la Cannes a fost citită prin întrebarea mutată de la „ce este cinema?” formulată de André Bazin la „care este onoarea cinematografului?”. În contextul în care festivalul a devenit un teatru al starurilor, al mașinăriei media și al logicii de piață, în special după regimul Gilles Jacob, problema nu mai poate fi tratată doar estetic. Politica, economia și etica sunt acum încorporate în modul în care filmele circulă și sunt legitime.
În octombrie 2025 Marché du Film a desemnat Japonia ca Country of Honour pentru prima dată. Numărul participanților japonezi acreditați cu badge de piață a crescut cu aproximativ 50% față de anul precedent, susținut de prezentarea comună Japan-IP Market, co-organizată cu TIFFCOM, piața Festivalului Internațional de Film din Tokyo. Tranzacțiile de business și proiectele de pitching au crescut substanțial. La Cannes 2026 prezența cinematografiei japoneze în selecție a fost mai vizibilă decât în edițiile recente. Competiția a primit pentru prima dată în 25 de ani trei filme japoneze: Hako no Naka no Hitsuji de Koreeda Hirokazu, Soudain de Hamaguchi Ryusuke și Nagi daiarî de Fukada Kohji. Koreeda este prezent la Cannes încă de la Distance din 2001, Hamaguchi ajunge la a treia participare în competiție, iar Fukada debutează în competiție. În afara competiției, The Samurai and the Prisoner de Kiyoshi Kurosawa a fost proiectat în Cannes Premiere, iar Subete mayonaka no koibitotachi de Sode Yukiko a intrat în Un Certain Regard, iar Wareware wa uchûjin de Kadowaki Kohei și Eri de Yano Honami au fost selectate pentru Directors’ Fortnight.
Această prezență marchează o schimbare generațională și un moment de tranziție în care cinematografia japoneză este atrasă mai adânc în sistemul global al festivalurilor, în cadrul coproducțiilor internaționale. Întrebarea care rămâne este nu dacă Japonia a fost recunoscută, ci în ce formă circulă filmele sale și cum sunt consumate. Onoarea poate însemna premiu, selecție sau aprecierea criticilor, dar și încheierea unui contract de distribuție, recunoașterea într-un pitching sau atragerea de producători. La Cannes, lauda estetică și succesul economic sunt împletite.
Dimensiunea națională a onoarei apare clar în reacția politică. După premiul pentru cea mai bună actriță acordat în comun lui Tao Okamoto și Virginie Efira pentru All of a Sudden, premierul japonez Takaichi Sanae a publicat un mesaj de felicitare pe X. Mesajul a pus în prim-plan succesul internațional al actriței japoneze și rezultatele programului de subvenție pentru producție al Agency for Cultural Affairs, celebrând premiul ca realizare națională. Cinema este tratat aici ca capital cultural care întărește brandul statului.
Analiza extinde discuția asupra structurii festivalului. Filmologul Tsukidate Nanako notează în raportul său despre Festivalul de la Cannes 2025 pentru Nobodymag că majoritatea filmelor străine din secțiunile oficiale sunt legate de capitalul francez, fiind coproducții cu Franța sau având deja distribuție franceză asigurată. Sociologii filmului Kristian Feigelson și Laurent Creton descriu în Telos, 2023, contradicția dintre artă și piață care alimentează economia culturii. Selecția rămâne actul central: la competiția din 2026 s-au concentrat filme despre război, migrație, queer și îngrijire, dar într-o politică calibrată pentru a rămâne lizibilă în gramatica instituțională a festivalului. Palme d’Or a revenit lui Cristian Mungiu pentru Fjord, iar Grand Prix lui Andrei Zvyagintsev pentru Minotaur, exemple ale acestei tensiuni între angajament politic și echilibrul estetic favorizat de Cannes.
