Rockumentarul Oasis: Don’t Look Back in Anger urmărește turneul de revenire al formației din 2025 și ajunge în cinematografele din Marea Britanie pe 11 septembrie. Potrivit Sight and Sound, filmul este construit în jurul reuniunii fraților Gallagher după 15 ani de tăcere, o pauză începută în 2009 după un conflict backstage înainte de un concert la Paris. Oasis, formație emblematică a scenei Britpop din anii 1990, cunoscută pentru tensiunile dintre Noel, compozitor și chitarist, și Liam, solist, revine pe scenă într-un context în care contractele sunt semnate și biletele sunt deja în vânzare.
Deschiderea se concentrează pe repetiții și sugerează artificial un conflict, cu Liam sosind târziu, cântând părțile sale și apoi ieșind în timp ce trupa încă joacă. După această secvență, materialul devine un jurnal de călătorie al turneului, cu concerte prezentate la Cardiff, Manchester, Dublin, Tokyo, Rio, Buenos Aires și în Statele Unite. Regia aparține lui Will Lovelace și Dylan Southern, autori anterior ai documentarului LCD Shut Up and Play the Hits din 2012 și ai filmului Meet Me in the Bathroom din 2022, o cronică a scenei indie de la începutul mileniului.
Lovelace și Southern aleg să pună mai puțin accent pe membrii formației, descriși ca nefiind performeri spectaculoși, și mai mult pe public și pe efectul muzicii asupra acestuia. Filmul introduce mai mulți fani, de la o pereche de scafandri japonezi până la o femeie rănită în atentatul de la stadionul din Manchester din 2017 și un suporter argentinian care a schimbat versurile din Wonderwall pentru a-și celebra echipa. Un moment remarcat arată un tânăr copleșit la finalul unui concert, îngrijit de fani mai în vârstă.
Frații Gallagher funcționează ca principali comentatori. Liam apare cu reflecții surprinzător de zen, printre care afirmația tradusă că trebuie să-ți pese mult pentru a nu-ți păsa, iar Noel, care anterior îl descria pe Liam ca pe cineva care ar argumenta cu propriile unghii de la picioare, este cel mai revelator din punct de vedere emoțional. El spune că copiii lor se cunosc acum și că relația lor s-a îmbunătățit dramatic.
Abordarea rămâne în mare măsură centrată pe Gallagher. Întrebări incomode, precum motivele exacte ale destrămării, nu sunt abordate. Paul „Bonehead” Arthurs, chitaristul care s-a întors după plecarea din 1999, este lăudat, dar nu apare în fața microfonului și nu se explică de ce a plecat. Muzicienii, trecuți și actuali, sunt aproape absenți, cu excepția lui Mani, Gary Mounfield, basistul de la Stone Roses, în memoria căruia filmul include un omagiu emoționant.
Pe măsură ce turneul capătă un aer triumfal, documentarul participă la un fel de tur de onoare, mai degrabă decât să îl înregistreze doar. Limbajul folosit pentru filmarea concertelor este limitat, cu multe brațe care se leagănă și prim-planuri pe fața lui Liam, însă muzica compensează această constrângere. Este un exercițiu superior de fan service, cu lecții de viață rostite de Liam și cu o narațiune care pune în prim-plan impactul formației asupra mai multor generații de ascultători.
