Potrivit The Hollywood Reporter, recenzia publicată pe 5 septembrie 2026 descrie Oasis: Don’t Look Back in Anger ca o celebrare a revenirii formației, prezentată la Venice Film Festival în secțiunea Venice Open — Out of Competition. Filmul, regizat de Will Lovelace și Dylan Southern și scris de Steven Knight, are ca protagoniști pe Liam Gallagher și Noel Gallagher și rulează 2 ore 2 minute.
Documentarul este în parte concert film care acoperă turneul de reuniune din 2025 și în parte o reflecție din culise asupra parcursului trupei. Recenzia notează că filmul nu oferă detalii despre disputa dintre frați sau despre mecanismele care au dus la revenirea lor după o separare de 15 ani. Este prezentat ca un material festiv, fără interogare personală sau politică, menit să pună accentul pe bucuria reîntregirii.
Producția urmează să ajungă pe Disney+, platformă pe care va avea probabil cele mai multe utilizări ale unor termeni colocviali britanici. Tonul este descris ca fiind tandru și de recunoștință, în acord cu melodiile formației, uneori criticate pentru neatitudinea lor accesibilă din epoca Britpop. Interviurile arată frații mai autoironici și mai umili decât în perioada de vârf a notorietății, cu momente în care Noel se referă la Liam ca fiind „delightful”.
Lovelace și Southern îmbină interviuri, secvențe de concert, reacții ale publicului și portrete ale unor fani individuali. Montajul conferă un ritm susținut, deși uneori rămâne la nivelul unei introducgeri fără a ajunge la o narațiune clară. Sunt surprinși spectatori din Regatul Unit, Irlanda, Brazilia, Coreea de Sud și Statele Unite, de la generația Z până la generația X, care reacționează emoțional la piese precum cele de pe albumul (What’s the Story) Morning Glory? din 1995.
Recenzia relatează reacția personală a autorului, care a intrat în sală sceptic față de documentarele muzicale și a ieșit cu o stare de nostalgie intensă. Filmul construiește treptat spre hituri, iar secvențele cu publicul plângând și aplaudând sunt prezentate ca element central al impactului emoțional. Sunt incluse imagini cu spectatori după concert, copleșiți de final, și momente de empatie între persoane necunoscute în sală.
În final, se subliniază că piesele trupei sunt prezentate ca anteme stratificate, care au căpătat statut de clasice. Recenzia remarcă că, indiferent de intențiile de marketing, documentarul reușește să transmită sentimentul de comuniune generat de concerte și de revenirea formației.
