Nicolas Winding Refn revine pe marile ecrane după zece ani de la ultimul său lungmetraj cu Her Private Hell, potrivit Scena9. Realizarea este descrisă ca defazată și ca dovadă că nici stilul scăldat în formol al regizorului nu este imun la trecerea timpului. Filmul își propune să fie greu de povestit până la punctul în care devine fără noimă, conceput ca o fiertură de resturi, sclipiri fugace și jumătăți de idei proaste amestecate cu un melanj de stiluri și tonalități.
Structura combină un thriller violent desfășurat în zgârie-nori de sticlă ai unui oraș futurist, o fantasmă-amintire a Japoniei postbelice enigmatice și un meta-film SF deschis către spațiul cosmic. Lucrările nu comunică între ele decât ca o antologie flască de ticuri și poziții nedigerate. Pelicula este în același timp autoreferențială, în sensul unei parodii a propriei filmografii, și explodată în toate direcțiile, un exercițiu de stil prea serios care începe de mai multe ori și nu se termină.
În ultimii cincisprezece ani Refn a impus un stil în care lucrurile există pe ecran doar pentru că arată bine, ceea ce l-a recomandat drept cel mai superficial cineast al momentului. Drive a făcut mitologie în anii 2010, ridicat și faultat de propriul coolism saturnian, elevat de muzica lui Kavisky. Astăzi lecția a fost asimilată și Her Private Hell funcționează mai degrabă ca un post-scriptum întârziat, mărturie a unui regizor care aleargă după propria coadă. Stilizarea epocii are o dată de expirare. Filmul se visează Crăiasa zăpezii, pictorial pentru Vogue și exces marca Dario Argento, reciclări care miros a artificiu păgubos. Cyberpunk-ul fără punk practicat de Refn este voit devitalizat, ca un Blade Runner fără sânge. Titlul apare în roz electric acompaniat de mențiunea by NWR, semn al unei asumări în care regizorul este azi o marcă înregistrată.
Finanțarea de către Neon este citată ca un gag, la un an după The Neon Demon. Logo-ul prefațează filmul și ar fi putut apărea ca un cadru la mijloc. În interior apar scene de catfight prin care niște modele își revendică soțul sau daddy-ul, cu un topor de aur care taie repetat aerul, într-o industrie de showbiz fantomatică. Charles Melton, văzut anterior ca păpușelul traumatizat din May December al lui Todd Haynes, joacă un GI american la fel de traumatizat, rătăcit prin Japonia cețoasă care ar putea fi o proiecție mentală. Deși filmat la Tokyo, filmul are un vibe complet nelocalizabil.
Her Private Hell a fost lansat la Cannes fără onoruri, cu aer forțat-excentric, ca obiect cinematografic nestandardizat. Textul îl apropie de Roma Elastica al lui Bertrand Mandico, lansat tot off-competition în același an la Cannes, un plonjeu în psihicul unei actrițe tulburate străfulgerat de găselnițe cinefile exagerate și, de asemenea, un rateu. Refn este prezentat ca un poet care și-a epuizat ideile de mult și astăzi le remixează pentru ochii admiratorilor nostalgici.
