Potrivit Senses of Cinema, cartea lui Kartik Nair Seeing Things: Spectral Materialities of Bombay Horror, apărută în 2024 la University of California Press, propune o relectură a horror-ului indian de la sfârșitul anilor 1970 și 1980 pornind de la ceea ce a fost considerat până acum defect tehnic sau lipsă de profesionalism. Volumul este prezentat ca o intervenție metodologică în studiul filmului de gen, utilă pentru cercetători, arhitecți de producție și restauratori interesați de istoria materială a imaginii.
Punctul de plecare este o eroare vizibilă în Bandh Darwaza de Shyam Ramsay și Tulsi Ramsay din 1990. Naratorul anunță întunericul morții, iar imaginea arată dealuri însorite și văi verzi. În loc să fie catalogată ca scăpare de buget redus, discrepanța este tratată ca indiciu. Nair cere o privire care rămâne cu eroarea, nu o trece peste ea, și folosește exemplul pentru a schimba criteriile de judecată aplicate cinematografiei Bombay.
Autorul transformă aparentele eșecuri în obiecte de cunoaștere. O eroare de continuitate, o tăiere impusă de cenzură, o copie zgâriată, o mască din latex, o locație refolosită sau un artefact de videocaseta nu sunt doar semne de lipsă. Ele sunt descrise ca indicii historiografice și indicii estetice care arată cum au fost realizate, cenzurate, circulate și re-văzute filmele, și cum funcționează horror-ul asupra corpului. Propoziția recurentă în volum este că lucrurile sunt bântuite pentru că ceva a fost făcut cu ele, iar același lucru este valabil și pentru filme.
Cartea este construită în jurul a cinci titluri: Darwaza de Shyam Ramsay și Tulsi Ramsay din 1978, Jaani Dushman de Rajkumar Kohli din 1979, Purana Mandir de Shyam Ramsay și Tulsi Ramsay din 1984, Veerana de Shyam Ramsay și Tulsi Ramsay din 1988 și Kabrastan de Mohan Bhakri din 1988. Din Darwaza, capitolul Paper Cuts reconstituie viața cenzurală a filmului promovat ca India’s First Horror Film, plasând birocrația în contextul Emergency și post-Emergency. Jaani Dushman devine studiu al intervenției fizice a cenzurii, unde zgârieturile și tăierile sunt citite ca practică. Purana Mandir este analizat prin design de producție și muncă marginală, iar Veerana prin efecte de proteză, latex și muncă de machiaj. Kabrastan deschide discuția despre circulația pe videocasete, cu numere de telefon ale Bombino vizibile în cadru și cu observația lui Bhakri că video era la fel de mare ca Bombay.
Recenzia subliniază că Nair refuză separarea afectului de istorie. Horror-ul nu este doar în monstru, ci în tăietură, zgârietură, mască, certificat întârziat, latex lipicios, recuzită refolosită sau distorsiune de bandă. Volumul este prezentat ca o contribuție majoră pentru studiile horror-ului sud-asiatic și pentru istoria cinematografiei de buget redus, cu o limită productivă: arhiva rămâne centrată pe lucruri, iar memoria spectatorilor este mai puțin urmărită direct.
