Potrivit Senses of Cinema, un studiu recent despre Danger: Diabolik din 1968 pune în discuție modul în care Mario Bava transformă adaptarea unui comic în exercițiu de autoreferență vizuală. Filmul este tratat nu ca o simplă transpunere a benzii desenate italiene, ci ca o demonstrație a puterii filmului de a crea iluzii și de a-și expune propriile mecanisme.
Danger: Diabolik este adaptarea seriei pentru adulți create de Angela și Luciana Giussani în 1962, primul titlu în care un anti-erou ucide fără remușcări și fură din motive exclusiv egoiste. Bava păstrează structura episodică a sursei și tonul anarhist al personajelor. Inspectorul Ginko, interpretat de Michel Piccoli, organizează o coloană de mașini cu bani falși pentru a acoperi transportul real al a zece milioane de dolari, în timp ce Diabolik, John Phillip Law, și Eva Kant, Marisa Mell, acționează pe un registru de joacă și inversiune. După jaf, filmul petrece aproximativ cincisprezece minute în buncărul subteran al lui Diabolik, spațiu cu mașini sport și mobilier mod-chic, înainte de a trece la următoarea piesă, asaltul asupra Château de Saint-Just.
Analiza evidențiază utilizarea obsesivă a zoom-ului. În Danger: Diabolik există peste cincizeci de astfel de mișcări, adică cel puțin una la aproximativ două minute. Bava evită dolly-ul și tracking-ul pentru a nu crea senzația de intrare într-un spațiu trăit. Zoom-ul este folosit pentru a mări suprafața imaginii și pentru a produce o ruptură bruscă a spațiului, nu pentru a conduce privitorul în profunzime. În secvența de deschidere, un plan de sus urmărește mașinile poliției pe diagonală, iar apariția jaguarului negru este anunțată de riff-ul de chitară reverberat compus de Ennio Morricone, fără tăiere spre prim-planul lui Diabolik.
Paradoxul dinamismului plat este construit și prin cadre în cadre. Pentru recunoașterea castelului, camera este plasată în față, în mașină, iar Eva și Diabolik sunt vizibili doar în reflexia oglinzii retrovizoare. Imaginea suprapune ecranul filmic, oglinda, parbrizul și pictura mată a castelului, renunțând la profunzimea de câmp în favoarea unui tablou stratificat de panouri. Aceeași logică apare în interiorul Château de Saint-Just, unde o cameră ascunsă este amplasată în centrul unui portret baroc. Bava face zoom pe obiectiv, taie spre monitorul poliției, iar Diabolik creează o diversiune cu o fotografie Polaroid fixată pe un sfeșnic în fața camerei.
Studiul folosește conceptul de hipermedialitate pentru a descrie această strategie. În loc de iluzia de imediatitate specifică realismului, Bava expune aparatul de mediere: flatness în locul profunzimii, repetarea cadrelor și zoom-ul excesiv devin comentariu asupra actului de filmare. Secvența cu identikit-ul lui Valmont, interpretat de Adolfo Celi, este citată ca exemplu warholian, în care montajul animat al trăsăturilor lui Eva evocă atât silkscreen-urile lui Warhol, cât și fotografia compozită a lui Francis Galton. Din această perspectivă, Danger: Diabolik apare ca o evaluare jucăușă și asumată a mijloacelor de fabulație cinematografică.
