Debutul lui David Ward, Lenore, este prezentat ca o psihodramă australiană despre epoca digitală, centrată pe Max Wren, interpretat de Nicholas Jaquinot. Potrivit The Guardian, personajul trăiește într-un fel de cerc al nouălea al fenomenului parasocial, baricadat într-o cameră de la subsol înconjurată de ecrane și lucrând la un documentar despre obiectul obsesiei sale, o influenceră enigmatică numită Lenore. Filmul atinge teme precum economia atenției, privirea masculină și izolarea incel, misoginia, iar regizorul pare să simtă durerea atât a lui Max, cât și a lui Lenore.
Lenore este construită în film ca fostă influenceră de beauty numită Veronica Brand, ajunsă ulterior la tipuri de performance art extreme. Printre acestea este menționată livestream-ul unui avort spontan, secvență montată fără acordul ei într-o emisiune pentru copii și care o forțează să se ascundă. Vulnerabilitatea performativă, cu indicii despre un tată abuziv, i-ar fi adus adepți de tip OnlyFans. Obsesia nu este doar a lui Max, ci și a colegului său Sam, interpretat de Sam Macdonald, un intrus agresiv care ajunge la ușa lui Max oferind imagini exclusive cu Lenore.
Recenzia notează că filmul nu reușește pe deplin să depășească originile sale de scenă, fiind adaptat dintr-o piesă de teatru neprodusă. Deși Max este comparat cu un Stan al lui Eminem, narațiunea rămâne împărțită între schimburi teatrale sterile și solilocvii rostite în fața tehnologiei, cu intervenții didactice din metavers în care Lenore vorbește despre posesie. Intrările lui Sam și ale poliției sunt descrise ca încălcări sonore ale sanctuarului lui Max, un efect care ar fi funcționat pe scenă, dar care nu este transpus într-un limbaj cinematografic al cacofoniei digitale.
Lipsa unei forme care să înghețe zgomotul contemporan online este văzută ca principalul obstacol. Ward ar diagnostica corect starea de dislocare mentală a prezentului, însă fără un idiom care să corespundă, filmul riscă să nu rețină atenția publicului obișnuit cu scroll-ul rapid. Magnetismul personajului Lenore nu este pe deplin transmis, iar rezumatul rapid al carierei sale nu reușește să explice pe deplin atracția.
Singurul moment care amenință să străpungă bariera este dezintegrarea mentală a lui Max, când Lenore pare să comunice direct cu el, secvență care amintește de David Cronenberg. Finalul aduce o beatificare care se dovedește a nu fi deloc sfântă. În ansamblu, recenzia concluzionează că filmul rămâne la nivelul unei anatomii a unei mentalități dislocate, fără a găsi instrumentele necesare pentru a o face cu adevărat vizibilă.
