Potrivit Variety, noul film al regizorului belgian Michaël R. Roskam, Le Faux Soir, pornește de la un episod real din 1943 și urmărește încercarea Rezistenței belgiene de a tipări o ediție falsă a ziarului Le Soir, publicație venerabilă care în perioada ocupației difuza propagandă nazistă sub supravegherea Gestapoului. Proiectul este centrat pe Marc Aubrion, interpretat de Arieh Worthalter, un anarhist și poet nemulțumit recrutat de rețeaua clandestină care edita deja un ziar subteran. Ideea lui Aubrion este să iasă din cercul cititorilor deja captivați și să ajungă la publicul larg prin simularea paginilor oficiale.
Worthalter apare în rolul unui cetățean revoltat, cu o energie surlă și confruntațională, similară celei din The Goldman Case din 2023. În contextul ocupației, personajele sale se limitează inițial la poezii insultătoare, ascunse în volume ale bibliotecii, gesturi care atrag atenția unei formațiuni mai organizate a Rezistenței. Interesul acesteia nu este lirica, ci abilitatea de tipar a lui Marc. Din acest punct filmul ia forma unui heist clasic, cu accent pe demonstrarea puterii presei.
Roskam, cunoscut pentru Bullhead și The Drop, construiește narațiunea în jurul logisticii tiparului. În distribuție apare François Damiens în rolul tipografului Wellner, iar pelicula acordă atenție detaliilor tehnice: achiziția de linotype-uri, montaje cu compunerea caracterelor, scene de imprimare pe blocuri de tipar, precum și discuții ample despre circulație, distribuție și depozitare pentru o ediție unică. Emfaza este repetată, cu replici care subliniază că presa este tratată ca armă.
Recenzia notează că filmul are 133 de minute și este structurat pe un cronometru de 22 de zile până la operațiune, afișat prin cartonașe pe ecran. Încercările de dinamizare vin prin zoom-uri, travelling-uri, un scor amplu semnat de Christophe Chassol și un cadru în slow motion inspirat de Reservoir Dogs, cu patru bărbați ieșind dintr-o clădire. Ritmul rămâne însă atenuat, obstacolele fiind prezentate mai degrabă ca ședințe administrative de rezolvare a problemelor decât ca momente de tensiune crescătoare.
Mesajul central, că adevărul convertește dacă ajunge la public, este prezentat ca reconfortant și este citit ca o metaforă despre outreach-ul jurnalistic în afara camerelor de ecou. Recenzia consideră că această intenție este ironică într-un film de epocă care pare adresat unui public vârstnic nostalgic. Observația este complicată de faptul că Le Soir contemporan figurează printre companiile de producție ale filmului, aspect care, potrivit analizei, transformă proiectul într-un conținut cu tentă de auto-promovare.
