Potrivit Variety, Sergei Loznitsa a reunit pentru Imperium aproape trei ore de material filmat de echipe italiene în URSS la începutul anilor 1970. Imaginile, filmate cu permisiune oficială, au fost gândite inițial ca o serie TV monumentală în mai multe capitole, dar doar câteva episoade au fost difuzate o singură dată la televiziunea italiană, după care materialul a rămas uitat în arhive. Documentarul lucrează cu 60 de ore de 16mm restaurate și editate, la care au fost adăugate, ca în filmele anterioare ale autorului, doar fragmente scurte de conversație și muzică.
Structura filmului urmează o logică geografică. Pornind din Moscova, călătoria avansează spre est, până în Extremul Orient sovietic, apoi revine spre vest prin republicile din Asia Centrală și republicile baltice, încheindu-se în Leningradul vremii. Montajul pune în evidență un stat imens ale cărui regiuni distincte păstrează tradiții proprii, în ciuda proclamării centralizate a unității.
Deschiderea este o paradă clasică în Piața Roșie pentru cel de-al 24-lea Congres al Comitetului Central al Partidului Comunist, cu bannere care anunță îndeplinirea țintelor de producție înainte de termen. Urmează magazinul universal GUM și vitrine cu costume de smoking, pantofi lucioși din piele patentată și genți cu mărgele, iar prima apariție a religiei comercializate este un comerț animat cu decorațiuni de Crăciun, un indiciu că, în ciuda politicii oficiale de ateism, anumite tradiții au persistat.
Din capitală imaginile se mută spre est, unde bunurile de consum sunt mai greu de găsit. În Suzdal o femeie în vârstă spală rufe într-o gaură de gheață, iar cadrele din Vladimir arată un oraș aparent neschimbat din zilele pre-revoluționare. Mai la sud locuitorii ies pentru un carnaval de iarnă ale cărui rădăcini par anterioare leninismului. Pe măsură ce camerele avansează, obiceiurile locale devin mai puternice: curse de cămile bactriene aproape de granița cu Mongolia și sănii trase de reni în Republica Sakha. În Siberia, un grup de tineri ruși caucazieni în ținute specifice anilor 1970 cântă la chitară și cântă cântece rusești, în timp ce populația locală iacută privește de pe margine, observator nemulțumit al unei forme de colonialism.
Recenzia notează că durata de aproape trei ore se simte mai mult decât în realizări precum Maidan și State Funeral, unde forța istoriei împinge narativul spre un moment de cotitură. Imperium are o motivație clară, dar conceptul este mai difuz și va rezona mai ales cu cei care își amintesc cum era discutată Uniunea Sovietică în Occident cu un deceniu înainte de remarcă Evil Empire a lui Ronald Reagan. Concluzia filmului este rezistența tradițiilor seculare la uniformizarea sovietică: oameni care frecventau moschei în Bukhara și biserici în Etchmiadzin, moduri de viață necolectivizate de directivele staliniste. Textul menționează și documentarul The Train to Moscow: A Journey to Utopia din 2013, semnat de Federico Ferrone și Michele Manzolini, ca piesă însoțitoare construită tot din imagini de arhivă.
