Directorul de imagine Greig Fraser, câștigător al Oscarului pentru Dune și aflat acum la filmarea tetralogiei Beatles semnată Sam Mendes, a vorbit în acest an cu Kevin McCarthy în podcastul On Film… With Kevin McCarthy despre Project Hail Mary, lungmetrajul regizat de Phil Lord și Chris Miller lansat în martie, dar și despre Dune, The Batman și Road to Perdition, film pe care nu l-a filmat. Potrivit No Film School, discuția reunește observații despre muncă pe platou, pregătire și modul în care tehnologia schimbă practica cinematografică.
Fraser spune că procesează imaginile ca pe probleme și, odată rezolvate, trece mai departe. El provine din Australia, unde a operat camere și a făcut iluminat, iar cele două competențe nu s-au separat niciodată pentru el. Separarea între operator și directorul de imagine orientat spre lumină i se pare artificială. El invocă pe Roger Deakins și imaginea mâinii de la capătul brațului, subliniind că pentru Deakins iluminatul este legat de poziția camerei și camera de iluminat. În privința instrumentelor, Fraser notează că luminile RGB LED îi permit să ajungă „aproape 95% din drum” în ziua de filmare, reglând temperatura de culoare și nuanța la sursă, în timp ce pe film rămâne dependența de etalonare, iar pe digital etalonarea finală „nu mai este atât de mare problemă”.
O altă convingere este legată de mișcarea camerei. Fraser spune că urmărește multe lucruri și are nevoie ca camera să stea. El face referire la Ratcatcher de Lynne Ramsay, filmat de Alwin Küchler, un film pe care l-a văzut înainte de primul său lungmetraj și care i s-a părut spectaculos cu foarte puțină mișcare. De aici ideea că un cinematograf trebuie să facă imagini care rezonează și că mișcarea trebuie să ducă de la o imagine bună la alta bună, toate imaginile din mișcare fiind excelente.
Formarea lui Fraser nu a trecut prin școală de film. El menționează rewind-ul casetelor VHS și comentariile de pe DVD-uri, inclusiv Making of Fight Club vizionat de aproximativ o mie de ori și comentariul regizoral de circa cinci sute de ori pentru a înțelege cum a luminat Jeff Cronenweth și cum a regizat David Fincher. Road to Perdition apare în discuție ca reper de acoperire. Fraser folosește scena morții filmată de Conrad Hall, ultimul său film înainte de deces, ca manual de auto-învățare și spune că poate reda cadru cu cadru secvența în care personajul lui Tom Hanks îl ucide pe cel al lui Paul Newman, un exercițiu despre cum se spune o poveste fără a vedea protagonistul. El regretă pierderea comentariilor de pe suporturile fizice, pe care le vede ca un nivel de auto-educație.
Pregătirea pentru Project Hail Mary a inclus o etapă de virtual production cu luni înainte de construirea decorurilor. Echipa a construit majoritatea seturilor în 3D și a fost „în fiecare decor cu luni înainte să fie construit”. Scena în care Grace se trezește a fost filmată de aproximativ 25 de ori înainte de a ajunge pe platou. Planificarea amplă a permis totuși flexibilitate, cum este scena karaoke cu Sandra Hüller, adăugată în ultimul moment fără repetiții. După acoperirea clasică, Fraser lua camera și reimagina scena fără constrângerile larg-mediu-apropiat.
Căutarea look-ului pentru Project Hail Mary, povestea unui profesor de gimnaziu care se trezește singur în spațiu profund pentru a salva Pământul, a durat săptămâni. Fraser nu dorea grimdark, nici luminos și dulce, ci frumusețe cu greutate. El voia ca Ryan să fie bine luminat și luminos, dar fără a arăta totul, păstrând umbre adânci fără a obosi publicul. Punctul de cotitură a fost videoclipul All Is Full of Love pentru Björk, regizat de Chris Cunningham, cu senzație analogică deși puternic CG. Videoclipul este păstrat de MoMA în colecția permanentă de film și video ca lucrare de artă vizuală și electronică. Pentru Fraser acesta a devenit linia directoare, un look analog. Aceeași tensiune între lumină și întuneric a fost explorată invers pe The Batman, unde a realizat un document de referință intitulat „light but dark”, cu imagini în tonuri întunecate care conțin întotdeauna o sursă de lumină în cadru.
