Fjord, cel mai recent lungmetraj al lui Cristian Mungiu, a avut premiera mondială în Competiția Oficială a Festivalului de la Cannes. Este a cincea participare a regizorului în competiția pentru Palme d’Or, trofeu câștigat în 2007 cu 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, singurul cineast român care a obținut premiul cu un lungmetraj. Potrivit Scena9, pelicula este plasată în Norvegia și pornește de la cazul Bodnariu, care a ocupat spațiul public românesc la finele lui 2015 și începutul lui 2016, când cinci copii ai unei familii româno-norvegiene au fost luați în custodia Barnevernet după sesizări privind pedepse fizice.
Cazul a fost folosit în analiza publicației ca punct de referință pentru ascensiunea discursului dreptei extreme în România și pentru polarizarea temelor legate de tradiționalism versus progresism, valori creștine versus valori europene și familia tradițională versus familia modernă. Filmul își construiește narațiunea pe acest teren, urmărind familia Gheorghiu stabilită recent într-o comunitate restrânsă din Norvegia. Mihai, interpretat de Sebastian Stan, lucrează ca IT-ist la primărie, Lisbet, interpretată de Renate Reinsve, este asistentă medicală, iar cei cinci copii sunt Elia, Emanuel, Judith, Timotei și Veniamin. În paralel este urmărită familia vecinilor seculari, formată din directorul școlii, avocata care îi reprezintă pe Gheorghiu în conflictul cu Protecția Copilului și fiica Noora.
Recenzia notează că Mungiu revine la artificiul preluării unui incident controversat și reînscenării sale, practică întâlnită și în cazul Mănăstirii Tanacu și al Ditrăului explorat în RMN. După Babardeală cu bucluc din 2021 al lui Radu Jude, care a deconstruit convențiile filmelor inspirate din fapte reale, insistența regizorului asupra stilului său obișnuit este citită ca reflexă. Imaginea este tratată ca vehicul de ilustrare a unui scenariu dens, în continuarea venei deschise de RMN din 2022, spre deosebire de explorarea potențialităților imaginii din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, cu imagine semnată de Oleg Mutu.
Punctul de declanșare este o palmă aplicată de Lisbet Eliei după un incident între frați, urmată de prezentarea la școală cu obrazul învinețit și sesizarea autorităților. Procesul este descris ca rapid și unilateral: copiii sunt plasați sub tutelă, tatăl este audiat de poliție, iar mama primește termen pentru predarea sugarului. Ambele părți sunt prezentate ca fiind convinse că acționează pentru binele copiilor, deși cu argumente opuse.
Analiza subliniază lipsa de profunzime psihologică a personajelor, cu excepția avocatei, care pare singura cu nedumeriri și contradicții interne. Performanțele lui Stan și Reinsve sunt comentate în contextul fizicalității și al inconsistenței limbii de comunicare între personaje. Critica identifică ca principal defect abandonarea perspectivei copiilor Gheorghiu după declanșarea investigației, aceștia dispărând din narațiune odată cu îndepărtarea din familie. Rezultatul este descris ca o neutralitate apropiată de sterilitate, care lasă opiniile spectatorilor neschimbate.
