Potrivit Senses of Cinema, titlul italian original al lungmetrajului lui Mario Bava din 1963, I tre volti della paura, este mai adecvat decât Black Sabbath, numele ales de distribuitorul internațional American International Pictures, care a și recutat și redublat filmul. Numero tre din titlul italian trimite la cele trei povestiri care compun portmanteau-ul – Il telefono, I wurdalak și La goccia d’acqua – în timp ce paura desemnează starea care traversează fiecare segment. Filmul este al șaselea credit oficial al lui Bava.
În 1963 regizorul a realizat trei filme de groază, alături de La ragazza che sapeva troppo și La frusta e il corpo. Până la Black Sabbath, Bava își construise deja un renume în filone, producții italiene de serie B, cu westernuri spaghetti, epopee cu spade și sandale, science fiction și fantasy, excelând în horror fantastic și suspans.
Ca stilist, Bava este asociat cu o utilizare expresionistă a culorilor saturate și cu un decor baroc menit să stimuleze spectatorul la nivel subconștient. Tim Lucas caracterizează abordarea sa în genul horror drept rhapsodic, datorată supraestimării vizuale. Lucas descrie un regizor mai puțin interesat de realism sau motivație narativă decât de îndrăzneală cromatică și exagerare floridă în mise-en-scène. Bava credea că culoarea și mise-en-scène pot aduce la suprafață adevărul subiacent al unui moment.
În Black Sabbath, groaza depinde de accentul recurent pe volti și pe capacitățile lor senzuale. Fiecare segment explorează incapacitatea personajelor de a-și mai încredința simțurile. Il telefono urmărește o tânără, Rosy, interpretată de Michèle Mercier, terorizată de apeluri telefonice nocturne. La goccia d’acqua urmărește o dădacă, Helen, interpretată de Jacqueline Pierreux, bântuită de viziuni ale unei medium decedate. Segmentul central, I wurdalak, cu Mark Damon și Boris Karloff, care face și legătura între secvențe, prezintă o familie de fermieri din secolul XIX infectată de o creatură vampirică ce le transformă fețele.
Analiza se sprijină pe teoria close-up-ului formulată de Béla Balázs și Jean Epstein, care vedeau prim-planul ca magnifying glass al fiziognomiei și ca act de clarviziune estetică. Bava folosește prim-planul pentru a cartografia intensitatea emoțională, repetând cadrajele pentru a arăta modularea anxietății la Mercier și nervozitatea la Pierreux. În I wurdalak, paleta expresionistă subliniază degradarea fizică a feței, cu geluri de culoare nenaturale care îi lipsesc actorilor tonurile naturale ale pielii. În ansamblu, filmul pune sub semnul întrebării statutul reprezentativ al close-up-ului, avertizând împotriva încrederii depline în simțuri.
