Filmul Everybody Digs Bill Evans, semnat de Grant Gee, este prezentat în Sight and Sound ca o reconstrucție a intervalului dintre înregistrarea live din 25 iunie 1961 și lansarea în octombrie a aceluiași an a albumului Sunday at the Village Vanguard. Perioada este folosită pentru a urmări un pianist aflat în doliu, nu neapărat pentru un prieten pierdut, ci pentru sine, în contextul morții lui Scott LaFaro, basistul albumului, decedat într-un accident de mașină la 11 zile după înregistrare.
Potrivit publicației, pelicula nu este despre jazz și nici despre Bill Evans ca pianist. Este descrisă ca o poveste de familie despre fii și tați tulburați și eșuați, cu accent pe dependență de droguri și de oameni care au funcționat ca un substitut pentru Evans, precum LaFaro, care îi înțelegea muzica, și iubita Ellaine, care îl îngrijea. Anders Danielsen Lie interpretează rolul, evitând manierismele asociate lui Evans, iar regizorul a renunțat la muzica pianistului și a actualizat starea de oboseală a acestuia. Acțiunea se concentrează pe momentele în care muzica se oprește, în case cu un aspect de scenă și o interioritate austeră. Producția a fost integral filmată în Irlanda, ceea ce elimină pavajele și murdăria urbană la care Evans răspundea. Într-un singur moment, filmul apelează la scurtmetrajul color Daybreak Express din 1953 al lui D.A. Pennebaker, folosit ca material alb-negru fără partitura lui Duke Ellington.
Structura în trei acte este atribuită fie romanului Intermission din 2013 al lui Owen Martell, fie scenaristului Mark O’Halloran. După un prolog la Village Vanguard și accidentul, Evans este plasat în trei medii. Mai întâi îl găzduiește fratele Harry, apoi părinții în Florida, segment considerat cel mai puternic pentru relația cu tatăl tulburat și mama protectoare, iar în final se întoarce la New York, la Ellaine. În fiecare secțiune apare o scenă în care Evans schițează ezitant una dintre piesele sale semnătură la pian.
Filmul este în alb-negru, excelent fotografiat de Piers McGrail, cu salturi în timp marcate prin culoare. Aceste salturi duc spre decese: Harry se sinucide în 1979, Ellaine sare în fața metroului din New York în 1973, iar abuzul de droguri al lui Bill, descris ca un sinucidere lentă, îl conduce la moarte în 1980, la 51 de ani.
Recenzia face legătura cu o compilație de înregistrări ale lui Evans alese de Chris Marker și cu piesa Time Remembered, inclusă în selecția acestuia. Autorul vede în film aceeași căutare a pierderii în trecerea timpului, transformând viața pianistului într-o sonată blândă a pierderii.
