Eugen Kelemen vorbește despre montaj ca despre locul în care fragmentele devin poveste, într-un interviu publicat de CVLTARTES. Discuția pornește de la lungmetrajul Nimic mai mult și nimic diferit, programat în cinematografe în luna noiembrie a acestui an, și se extinde asupra meseriei de monteur, a transformărilor tehnologice și a felului în care timpul este construit în cabina de montaj.
Potrivit CVLTARTES, Kelemen lucrează din adolescență. A început să monteze pe bandă magnetică VHS încă din liceu, după care a intrat în televiziune imediat după terminarea studiilor. În domeniul filmului activează din 2008, când, student la școala de film, a montat scurtmetrajul Fața Galbenă Care Râde în regia lui Constantin Popescu și produs de SagaFilm. Momentul este descris ca pivotal, într-un an în care nu avea încă ocazia să lucreze la filme care să-i placă. În paralel a studiat cinemaul digital și, după finalizarea masteratului și debutul în lungmetraj, a fondat o companie de postproducție cu servicii încă emergente. Perioada a coincis cu criza economică, un context pe care îl compară cu entuziasmul și teama actuală legate de inteligența artificială.
Monteurul spune că principiile meseriei au rămas aceleași, deși tehnologia s-a democratizat. Munca se face cu fragmente — gesturi, priviri, tăceri, replici, spații și timp — care tehnic rămân material brut, dar conceptual sunt idei. Ele devin poveste în momentul în care, în cabina de montaj, își face loc imaginația. În Nimic mai mult și nimic diferit, structura alternează între prezent și trecut și urmărește o relație pe mai multe decenii. Kelemen spune că a încercat să transmită ceea ce dorea regizorul Lucas și să medieze între regizor și spectator, fără să „supere zeul timpului”.
Despre colaborare, Kelemen descrie montajul ca parteneriat esențial al scenaristului și regizorului. Relația i-a fost explicată de mentorul său Cristina Ionescu prin formula: filmul se naște în capul scenaristului, moare în capul regizorului și renaște în capul monteurului. Actorul nu mai poate schimba nimic în cabina de montaj, totul fiind imprimat pe platou sub direcția regizorului. Ceea ce se poate face este juxtapunerea de imagini și sunete care, deși înregistrate într-un sens, pot construi o altă emoție sau idee. Montajul este văzut și ca mecanism cognitiv, parte din modul în care filmul modifică percepția și memoria colectivă.
Kelemen a lucrat la filme cu trasee în festivaluri și a primit Premiul Gopo pentru montaj. În interviu corectează ideea de trei decenii de carieră, vorbind despre două decenii și despre faptul că încă învață. Este profesor la Facultatea de Teatru și Film din cadrul Universității Babeș-Bolyai, unde predă Arta Montajului de Film. O mare parte dintre absolvenți profesează în domeniu. El descrie piața ca fiind într-o criză, dar și într-un moment revoluționar, în care tinerii vor să învețe principii aplicabile atât formatelor clasice, cât și celor moderne. După ani de lucru cu material filmat, concluzia sa despre oameni este că, dincolo de aparențe, trăim variații ale acelorași câteva forme de poveste, idee pe care o apropie de observația lui Kurt Vonnegut despre structurile de bază ale narațiunii.
