Potrivit The Guardian, documentarul „Once Upon a Time in Harlem” reconstituie ziua din august 1972 în care regizorul William Greaves a organizat o petrecere la Duke Ellington House și a filmat supraviețuitorii Renașterii Harlem reuniți pentru câteva ore. Cu Duke Ellington prea bolnav pentru a participa, gazda a fost sora sa, Ruth. Timp de patru ore, invitații, unii nevăzuți între ei de cincizeci de ani, au povestit, au glumit și au discutat despre moștenirea mișcării. Materialul a devenit un film de 100 de minute, o capsulă a timpului în care Renașterea Harlem se privește pe sine.
William Greaves, membru al Actors Studio alături de Marlon Brando înainte de a regiza meta-documentarul „Symbiopsychotaxiplasm”, s-a dedicat proiectului până la moartea sa în 2014, la 87 de ani. A continuat să filmeze în Harlem în anii 1980 și 1990, iar familia a moștenit circa 60.000 de picioare de peliculă 16 mm depozitate. Fiica sa, Liani Greaves, producătoare de film și cunoscută pentru colaborări timpurii cu Tupac pe „Above the Rim” și cu regizorul Hype Williams pe videoclipuri Biggie, împreună cu fratele său David Greaves, regizor, au ales să păstreze atenția pe petrecerea din 1972. Liani spune că materialul părea pierdut, la fel cum în „Symbiopsychotaxiplasm” tatăl trebuia să se retragă pentru ca filmul să devină bun.
Restaurarea a fost încredințată specialistului Bill Brand și a durat 18 luni, înainte de trecerea prin casa de finisare. David Greaves vorbește despre corecția de culoare, curățare și chiar îndepărtarea firelor de păr de pe poartă, lucrări imposibile acum cincizeci de ani. Echipa de filmare a tatălui său era formată din șase oameni, fiecare urmărind acțiunea din trei încăperi și confruntându-se cu sincronizarea imaginii cu sunetul, problemă rezolvată ulterior în restaurare. Rezultatul păstrează textura și căldura imaginii.
Filmul urmărește conexiunile dintre invitați și momentele de interviu realizate după petrecere, în care Greaves îi ruga să poarte aceleași haine pentru a evita contrastul. Printre secvențe se numără monologul lui Leigh Whipper, președintele Negro Actors Guild, preluat din filmul stalinist „Mission to Moscow”, și recitarea de către activistul Richard B. Moore a poemului „If We Must Die” de Claude McKay. Atmosfera nu a fost lipsită de tensiuni: prezența comentatorului George Schuyler, devenit critic față de progresism, a fost întâmpinată cu fețe strâmbate și distanțare. David Greaves citează la finalul filmului pe organizatorul Thomas Harvey: „Eram pe drumuri diferite, dar mergeam spre același scop”.
„Once Upon a Time in Harlem” este prezentat în cinematografe în Statele Unite în această lună, iar lansarea în Marea Britanie și Australia este programată ulterior. Liani Greaves spune că echipa și-a imaginat publicul venind în grupuri, cu familia, pentru a trăi filmul în comunitate. Până la apariția copiilor pe suport fizic, streamingul rămâne o opțiune îndepărtată, iar distribuția se bazează pe proiecții în săli.
