Documentarul Zero Intention of Living Quietly, în regia lui Edward Lovelace, a avut loc în selecția Telluride Film Festival. Filmul de 1 oră și 27 de minute îl urmărește pe Adam Pearson, actorul din Under the Skin și A Different Man, care trăiește cu disfigurare facială cauzată de neurofibromatoză. Potrivit The Hollywood Reporter, lucrarea este prezentată ca un memoar liber, construit din imagini de actualitate, fotografii de familie, filme de acasă și secvențe din televiziune.
Materialul trece prin etape ale carierei lui Pearson, de la concursuri de talente în tinerețe, inclusiv un număr în care apare îmbrăcat ca Avril Lavigne, până la rolul din Under the Skin din 2013 și aparițiile în reality TV, ajungând la rolul din A Different Man din 2024. Reprezentarea este firul central: Pearson vorbește despre personaje care i-au oferit puncte de identificare, precum Buzz Lightyear, Forrest Gump sau Elle Woods, și despre cum filme precum The Elephant Man au proiectat asupra lui așteptări externe.
Nucleul filmului este relația cu Ellie, o adolescentă care trăiește cu aceeași afecțiune rară și care își dorește o carieră artistică. Mama ei îl atrage pe Pearson într-un rol de frate mai mare, funcție pe care actorul spune că și-ar fi dorit-o în copilărie. Legătura funcționează în ambele sensuri. Dorința de a fi un exemplu pozitiv pentru Ellie îl împinge pe Pearson să reia o ambiție lăsată deoparte după un atac într-un club și după temerea de a fi tratat ca obiect de fascinație sau compasiune în spațiul public.
Această reorientare îl conduce spre acceptarea rolului din A Different Man, pe care inițial refuzase chiar să îl citească. Recenzia notează că arcul este emoționant și ușor de urmărit, dar că filmul insistă prea mult să îl vândă. Sunt menționate momente considerate inutile sau artificial puse în scenă, precum prim-planuri dramatice cu ștergerea e-mailurilor despre proiect și o secvență la conferința de presă de la Berlin în care sunetul se estompează.
Un alt punct critic este coloana sonoră semnată de Stephen Rennicks și Hugh Drumm, descrisă ca un pian visător care impune senzația de importanță în loc să lase spațiu pentru reacție. În ciuda acestor intervenții, recenzia subliniază că forța materialului rămâne în prezența lui Pearson și Ellie, care apar fără efort de construire a simpatiei, iar în relația lor tema reprezentării capătă o formă concretă, legată de o persoană anume, nu de un principiu abstract.
