Potrivit No Film School, o singură secvență din capodopera lui David Lynch, „Mulholland Drive”, poate susține ore de discuție, iar scena de început din restaurantul Winkie’s cu Dan și Herb este una dintre cele mai des citate pentru ambiguitatea sa. Privită izolat, secvența pare detașată de restul narațiunii, dar articolul arată că ea stabilește tonul și mecanica de percepție pentru tot ce urmează.
Dan și Herb stau la o masă într-un local Winkie’s Diner fără să mănânce efectiv. Dan îi povestește lui Herb despre un vis terifiant în care a văzut un bărbat în spatele restaurantului, iar Herb era alături de el, lângă casa de marcat. Herb nu ia în serios relatarea și se ridică să plătească nota. Dan își dă seama că visul prinde viață atunci când Herb se oprește la casa de marcat în aceeași poziție ca în vis. Cei doi ies pe la spate, iar Dan se apropie cu reticență de alee. Din alee apare o figură murdară și dezordonată, sunetul se retrage din cadru, iar Dan leșină de frică înainte ca imaginea să se estompeze în spatele zidului.
Fără indiciile din primele minute ale filmului, secvența anunță de la sine că „Mulholland Drive” va merge direct spre calități maximaliste, onirice, menite să dezorienteze. Lipsa sunetului de fundal în scena inițială din restaurant, drenarea totală a sunetului la apariția figurii și absența unor răspunsuri explicite despre împlinirea visului sunt folosite pentru a amplifica frica. Întrebarea centrală rămâne dacă vreunul dintre aceste evenimente este real.
Restaurantul Winkie’s este tratat ca un punct simbolic central pentru diferitele lumi de vis din film și, în același timp, ca un posibil punct central al vieții reale a Dianei în actul final. Ca și Black Lodge din „Twin Peaks”, localul funcționează mai degrabă ca un portal între dimensiuni decât ca un restaurant obișnuit. Numele de pe ecusoane se citesc diferit, visele devin realitate și figuri înspăimântătoare apar din spatele aleilor.
Interpretarea propusă pentru bărbatul de după zid îl vede ca întruchiparea fizică a anxietății din Hollywood și a greutății torturante a eșecului personal în același oraș. În ultimele minute filmul revine în alee, unde bărbatul stă cu celebra cutie albastră. O pune într-o pungă și o aruncă la pământ. Din pungă ies versiuni miniaturale, chinuite, ale cuplului de vârstnici care o întâmpină pe Betty, acum Diane, în primul act. Cuplul ajunge la casa Dianei, crește la dimensiuni normale și o urmărește strigând până în dormitor, unde aceasta își ia viața în pat, în aceeași poziție ca trupul găsit mai devreme atât de Diane, cât și de Betty în lumea visului. Manifestarea cuplului din punga bărbatului sugerează că aceștia sunt vase ale întruchipării anxietății și a autodistrugerii din subzona întunecată a Hollywoodului.
