Potrivit Scena9, noul lungmetraj al italianului Paolo Sorrentino, La Grazia, ajuns în cinematografe din 17 aprilie, este prezentat ca o reluare a procedeeelor regizorului, așezate sub semnul unei lipse de inteligență artistică. Critica notează că filmul caută grația exclusiv în ceea ce este grațios, până la exces.
Acțiunea îl urmărește pe președintele Italiei, interpretat de Toni Servillo, în ultimele luni de mandat. Personajul este descris ca asaltat de dubii și de angoase legate de viitor, cuplat într-o auto-contemplație prelungită. Pe ordinea de zi apare o viitoare lege a eutanasiei și două cereri de grațiere. Viața sa este prezentată ca tihnită, iar după moartea soției îl preocupă amintirea unei presupuse înșelări din urmă cu patruzeci de ani.
Scena9 plasează La Grazia în continuarea unui univers recunoscut al lui Sorrentino, caracterizat de lumi încremenite și de un spleen aristocratic. Regizorul este asociat cu o estetică a blitz-urilor de serate haute couture și cu o referință constantă la moștenirea renascentistă. Filmul este descris ca un tur ghidat prin Sorrentinoland, la intersecția dintre muzeu de ceară, revistă de fashion și reclamă.
În distribuție, președintele se spovedește la un papă de culoare cu dread-uri care merge pe scuter și ascultă rap. Secvențele folosesc slow motion și muzică bombastică. Un moment final îl arată pe președinte avansând în slow motion pe o arteră turistică de shopping, flancat de bodyguarzi. O altă secvență îl arată întinzând mâna spre un ecran LED pe care un astronaut varsă o lacrimă în imponderabilitate. Critica vorbește despre kitsch camuflat sub siglele festivalurilor de la Cannes și Veneția.
Analiza compară La Grazia cu Loro din 2018 și cu È stata la mano di Dio din 2021, considerând că regizorul rămâne atașat de frumusețe și lux și că transformă arta într-un insectar glossy. Filmul este descris simultan gravissim și auto-parodic, cu tablouri emfatice și un fetișism al sclipiciului, refugiat într-o lume închisă etanș care nu pretinde să acționeze pe planul istoriei.
