Două lungmetraje care rulează în sălile din România sunt citite acum ca exerciții despre copilăria fără supraveghere adultă. Potrivit Scena9, De capul nostru de Tudor Jurgiu și My Father’s Shadow de Akinola Davies regândesc societatea prin ochii copiilor, dar o fac din poziții estetice diferite.
De capul nostru este al treilea film al lui Jurgiu, după Câinele japonez din 2013 și Poate mai trăiesc și azi din 2019, scris împreună cu Anca Buja. Acțiunea se concentrează pe un grup de copii care se gospodăresc singuri într-un apartament ce funcționează ca sediu al unei republici juvenile. Părinții unora sunt plecați la muncă în străinătate, alții au fugit de părinți. În absența adulților, doar o bunică apare fantomatic, iar spațiul devine loc de hârjoneli, de primele atingeri cu încărcătură erotică la liceeni și de primire a transfugilor din blocurile vecine.
Filmul asumă o fantezie pe jumătate, cu un substrat politic vizibil în scene precum mama care își cere fiicei acceptarea absenței pentru leafă dublă sau tatăl cu macaraua în fundalul apelului video. Jurgiu și Buja evită însă catalogarea copiilor ca cazuri sociale, preferând o reprezentare contemplativă, fără mizerabilism. Imaginea se ține de un topos neclar între provizoratul unei periferii rezidențiale și un peisaj post-industrial spectral, construit prin căutări de look și atmosferă: vagon de tren vechi, distracție pe placa turnantă a unui depou, excursie în peșteră. Pe ecran apar chipuri noi, Denisa Vraja, Vlad Furtună și Mara Diaconu Ducica, într-o narațiune cu puține motivații cauzale și o letargie existențială care rămâne vitregită de conflict real.
My Father’s Shadow este spus din perspectiva a doi băieți care își revăd tatăl înstrăinat într-o excursie de o zi prin Lagos, Nigeria, în 1993, an de frământări politice grave. Akinola Davies, cunoscut pentru spoturi de lux, construiește un cinema supra-semnalizat, cu zoom-in lent asupra detaliilor pitorești, fațade decrepite, frunze, stoluri de păsări. Orașul este montat din inserturi pe peliculă cu muzică melancolică, într-o estetică apropiată de un tip de romantizare prestige.
În centru se află tatăl interpretat de Sope Dirisu, ferm și închis, care oferă sfaturi despre familie și un pandantiv cu valoare sentimentală. Filmul este apropiat de preocuparea cinemaului britanic pentru masculinități severe dar vulnerabile și pentru găselnițe formaliste cu textură instagramabilă. Comparat cu Mati Diop, Davies apare mai stângaci, cu un produs standardizat de piață, unde revelația orașului în ochii băieților este subminată de cârlige edificatoare și de o naivitate politică. Ca și Rafiki, lungmetrajul pare fabricat în laboratoare europene și aplică asupra Nigeriei tropi narativi imediat inteligibili publicului festivalier.
