Christopher Nolan a vorbit despre Phantom Thread în cadrul unui panel al Directors Guild, unde a pus accent pe un element de meșteșug pe care îl consideră subapreciat: designul sonor hiper-subiectiv al filmului lui Paul Thomas Anderson. Potrivit No Film School, discuția a pornit de la vizionarea unui print 70mm și de la modul în care sunetul este folosit pentru a transmite perspectivă, nu doar ambianță.
Regizorul a exemplificat cu scena micului dejun în care Reynolds Woodcock, interpretat de Daniel Day-Lewis, reacționează cu iritare la gesturile Almei, interpretată de Vicky Krieps, în timp ce aceasta unge pâinea cu unt. Nolan a subliniat că secvența nu este mixată pentru realism, ci pentru punctul de vedere al personajului. În interiorul sunetului diegetic, echipa a folosit o variantă subiectivă, în care anumite detalii sunt auzite doar sau mai intens din perspectiva lui Woodcock.
Sunetul a fost construit împreună de sound designerul Christopher Scarabosio și de Paul Thomas Anderson. În loc să păstreze zgomotul de fundal al răzătoarei de unt la nivelul real, pista de Foley a fost amplificată, astfel încât publicul experimentează iritarea în același mod în care o trăiește protagonistul. Mecanismul face ca un detaliu cotidian să devină corporal și deranjant.
Contrastul este creat de scorul orchestral al lui Johnny Greenwood, care precede scena și plasează spectatorul într-o stare de eleganță. Trecerea bruscă către sunetele apropiate și ascuțite ale micului dejun rupe această stare. Nolan a remarcat că elementul sonor pătrunde literal prin stratul muzical, accentuând disconfortul.
Observația arată cum montajul audio poate fi tratat ca parte a construcției dramatice. În loc să descrie doar spațiul, mixajul definește cum se simte camera pentru protagonist și impune acea senzație publicului. Discuția ilustrează o practică de producție în care perspectiva sonoră este decisă la nivel de scenariu și de colaborare cu departamentul de sunet.
