Susține
cinematografie19 noiembrie 20263 min citire

Câte cadre cere o scenă și cum se planifică acoperirea

Planificarea acoperirii rămâne un echilibru între protecția în montaj și costul de platou, arată o analiză a No Film School.

Foto: No Film School

Potrivit No Film School, listarea cadrelor este plictisitoare, dar necesară, și devine vitală la lungmetraj. O idee clară despre câte cadre are un proiect ajută la programare și la urmărirea progresului. Fără o listă, echipa ajunge să improvizeze pe zi, iar fiecare cadru cere un alt montaj și timp. Setările suplimentare protejează în montaj, dar costă ore, bani și energie din partea actorilor. La polul opus, prea puține cadre lasă montatorul fără material de lucru. Alegerea acoperirii este o decizie creativă, nu o plasă de siguranță.

Acoperirea nu înseamnă mai multe repetări, ci modul în care sunt filmați personajele într-o scenă. StudioBinder descrie acoperirea ca un spectru, de la un singur cadru la zeci. Pentru o scenă cu patru personaje se poate începe cu un plan general, apoi un plan de doi pentru fiecare jumătate a grupului și un prim-plan pentru unul sau doi actori. Exemplul folosit este „Point Break”. Kathryn Bigelow ar fi putut juca întreaga conversație din deschidere în planul de doi, dar a filmat și peste umăr și prim-planuri pentru a controla ritmul în post-producție. Setările consumă programul, iar producțiile cu buget redus nu își permit cadre pe care s-ar putea să nu le folosească.

La extremă există lipsa totală de acoperire. „The Zone of Interest” începe pe negru, obligând publicul să asculte mai întâi. „Zero Dark Thirty” deschide cu audio din 11 septembrie pe negru. „Blue” al lui Derek Jarman rulează integral pe un singur cadru albastru. Un pas în sus este un cadru fix care nu se mișcă, unde blocarea și compoziția trebuie să poarte toată povara. O cameră în mișcare poate face tranzițiile live, de la plan general la prim-plan, dar o greșeală trimite echipa la început. Exemplul video este scena din sala de clasă Juilliard din „Tár”, circa zece minute într-un singur plan-secvență, în care camera o urmărește pe Lydia în timp ce face turul sălii. Cinematograful Florian Hoffmeister a spus în Filmmaker Magazine că scopul nu era doar să impresioneze. Într-un Q&A DGA, Todd Field a explicat că el și Cate Blanchett au blocat scena singuri două zile, au avut prima repetiție până când operatorul a panoramat greșit la final, apoi au încercat încă două zile.

Acoperirea minimă oferă montatorului doar atât cât să aibă spațiu de lucru, de obicei treceri subtile între plan general și mediu. Acoperirea standard este un plan general maestru pentru spațiu, apoi medii și prim-planuri pe fiecare actor, cu camera care se apropie pe măsură ce conversația se încinge. La celălalt capăt al spectrului pot exista doar cadre speciale sau de acțiune, cu ore de material rapid. „Mad Max: Fury Road” este exemplul evident, montatoarea Margaret Sixel a petrecut trei ani tăind aproape 500 de ore de material la un film de două ore. În scena de interogare din „Zodiac”, David Fincher taie între mai mult de o duzină de montaje pentru tensiune, chiar dacă schimbările de unghi sunt abia perceptibile. Fincher are libertatea a zeci de repetări, în timp ce multe platouri nu au aceste resurse.

Mai multă acoperire nu înseamnă mai bun. Dacă scrierea este slabă sau jocul actoricesc este forțat, nu se poate ieși din asta prin montaj, oricâte unghiuri s-ar avea.

Newsletterul Numa Film News

O selecție săptămânală din ce am publicat: știri de industrie, critică și film românesc. Fără spam, fără reclame, dezabonare dintr-un click.

Îți folosim adresa doar ca să-ți trimitem newsletterul. Poți ieși oricând, din linkul aflat în fiecare mesaj. Detalii în politica de confidențialitate.

Din aceeași rubrică

Vezi tot

Nou pe canalele pe care le urmărim