Potrivit Little White Lies, Louise Weard, cineastă canadiană underground, își extinde proiectul de antologie Castration Movie cu Chapter iii.ii: Junior Ghosts – Premorphic Drift. Inițial gândit ca prima jumătate a celui de-al treilea capitol al antologiei, materialul este prezentat acum ca un lungmetraj teatral independent de două ore. Publicația îl descrie drept cea mai accesibilă intrare a proiectului, un studiu handheld, brazant onest, despre o relație fracturată.
Filmul începe cu Izzy, interpretată de Avalon Fast, consilieră la o linie telefonică de ajutor. Ea ascultă și repetă formule de înțelegere fără a împărtăși experiențele apelantei. Revelația care îi schimbă viața personală îi provoacă fisuri. Partenerul de nouă ani al lui Izzy, Trent, jucat de Henri Gillespi, este șomer și locuiește cu ea. După o după-amiază introspectivă la skate park, Trent anunță că este o femeie trans numită Tiffany. De aici, narațiunea devine o antropologie acută a momentului trans actual.
Avalon Fast este prezentată ca fiind convingătoare în rolul partenerei surprinse și tot mai resentimentară. Performanța este descrisă ca o matrioșcă, în care actrița se lasă absorbită de personaj, opus propriei sale identități, consumată de neîncredere și negare. Henri Gillespi apare natural ca Tiffany, funcționând simultan ca foil și catalizator de empatie pentru neliniștea lui Izzy. Camera rămâne pe fețe în timp ce înțelegerea se fracturează. Izzy vorbește cu o prietenă, ocolește să spună lucrurile pe față și misgender-ează în mod repetat pe Tiffany.
Weard nu disavovează explicit perspectivele care pun la îndoială sinceritatea identității trans. Proiectul își păstrează baza „by trans folks for trans folks” și folosește acest cadru pentru a cartografia replicile și nuanțele opiniei externe, satirizând și umanizând transofobia cu efect deranjant. Într-o secvență metatextuală, un personaj trans interpretat de Jane Schoenbrun, în apariție cameo, o mustră pe Weard, prezentă în film ca lider sincer al unui grup de suport pentru femei trans și partenerii lor. Replica adusă în recenzie este „Suntem aici să facem femeile trans să se simtă mai bine, nu mai rău”.
Adevărul subiectiv al filmului este localizat în cameră, handheld, conștientă de sine și intențională, în contrast cu interpretările naturaliste. Dinamica este comparată cu modul în care mulți oameni experimentează genul trans al celorlalți: imaginea pare să se potrivească greu cu înțelegerea lor despre „realitate” și îi trage înapoi de la acceptare. Spectatorul poate respinge ceea ce vede ca construcție sau poate pătrunde mai adânc. Publicația notează că segmentul funcționează ca un test Rorschach, citibil atât de spectatorii trans, cât și de cei transfofobi.
