Filmul Buddy, semnat de Casper Kelly, creatorul scurtmetrajului viral Too Many Cooks, a avut premiera la Sundance Film Festival în 2026 și ajunge în săli pe 28 august. Potrivit The Film Stage, recenzia apărută inițial în cadrul acoperirii festivalului urmărește cum regizorul își extinde premisa scurtă într-un lungmetraj.
Kelly mută mecanismul din Too Many Cooks, unde intro-ul unui sitcom din anii ’90 se repeta cu personaje adăugate în generic până când un criminal în serie începe să le elimine, într-un univers de programare pentru copii din aceeași decadă. Emisiunea din interiorul filmului, Buddy, amestecă estetica lui Barney și Blue’s Clues. În centrul ei se află un unicorn roz uriaș, înconjurat de obiecte antropomorfizate de uz casnic, care predă o lecție nouă în fiecare episod. Recuzita colorată, ținutele copiilor și cântecele sunt construite pentru a reproduce regulile acelei lumi, pe care filmul le subvertește.
Structura episodică se rupe rapid. În al doilea episod al show-ului din film un copil dispare, iar Freddy, interpretat de Delaney Quinn, găsește un roman în coșul de gunoi acoperit de sânge. Copiii descoperă tendințele homicidale ale lui Buddy și încearcă să fugă din platoul care până atunci reprezenta întreaga lor viață și identitate. Filmul folosește instrumentul clasic al copiilor în pericol, iar uciderea unuia dintre ei în primul episod ancorează miza. Gaslighting-ul apare ca o posibilă metaforă pentru abuz, Buddy manipulându-i pe copii spunându-le că totul e o neînțelegere și că nu e supărat, cu scurte izbucniri de furie care sparg fațada veselă.
Primul act, cu repetarea episoadelor, face un salt abrupt către lumea reală, de la estetica VHS la cinematografie digitală contemporană. Acolo o mamă suburbană, Grace, jucată de Cristin Milioti, trăiește aparent normal cu soțul Topher Grace și doi copii. Un gol persistent o determină să investigheze și să apeleze la o medium, ajungând la concluzia că îi lipsește un copil a cărui memorie a fost ștearsă din familie. Cele două narațiuni se conectează: unul dintre copiii care fug de Buddy este copilul dispărut al lui Grace, iar proximitatea lor ulterioară, fără cunoaștere reciprocă, evocă o calitate de tip Severance. Recenzia menționează și I Saw the TV Glow ca punct de referință, unde filmul tratează literal ideea unui program din anii ’90 care devine real.
Buddy rămâne funny și irreverent, dar reușește pentru că nu devine excesiv ironic. Firul central al mamei care își caută copilul pierdut este jucat în mare parte direct de Milioti, cu loc pentru glume când situația o cere. Sunt însă și limite. O secvență în care personaje dintr-un program western difuzat în afara antenei întâlnesc copiii funcționează ca umplutură de act secund, iar când Buddy se transformă complet în monstru care îi urmărește pe copii prin casă, trucul copiilor în pericol începe să se uzeze. În ansamblu, filmul arată că premisele high-concept din scurtmetraj pot fi extinse în format de lungmetraj atunci când miza rămâne ancorată.
